Ganduri de inceput de februarie

Luna trecuta a fost foarte departe de cum mi-am imaginat eu ca va fi inceputul de an - problemele cu blanoasa si alte lucruri neprevazute care au aparut mi-au dat peste cap viata la propriu, a trebuit sa renunt la anumite activitati care contau pentru mine si sa imi concentrez energia pe ce a contat cel mai mult in momentul ala, am avut niste cheltuieli pe care nu le aveam in plan, a trebuit sa gasesc o modalitate sa le fac fara sa ma distrug pe mine. Sacrificiile astea au dat roade si catelul e bine, dar ca la toate lucrurile in viata ... e si un pret care vine cu asta (si nu ma refer la bani).

Si cand spun cu distrusul ...  ma refer atat fizic, cat si mental. Problema mea cu ligamentul de la genunchi presupune ca nu ar trebui sa car mai mult de 5 kg, iar eu zile la rand a trebuit sa urc si sa cobor cateva etaje cu un catel de 20 kg in brate (nu a vrut cu nimeni altcineva si era foarte important sa se simta in siguranta si sa nu se agite, tinand cont ca nu mai vede). Mai mult n-am dormit, iar atunci cand as fi putut sa dorm nu am mai putut pentru ca organismul meu era bulversat de toate lucrurile care s-au intamplat.

Nu scriu asta ca sa ma vait sau sa ma compatimeasca cineva, departe de mine asa ceva si cei ce stiu macar cateva lucruri de baza despre mine stiu asta, vreau sa va spun doar ca atunci cand luati niste decizii pe o perioada lunga sa va ganditi ca vin si momente de genul asta. Este un subiect pe care vreau sa il abordez de mult, dar nu ma simt pregatita sau nu simt ca am cuvintele potrivite, poate nici nu o sa fiu vreodata.

Animalele, ca si oamenii, imbatranesc, asa cum e normal si asta inseamna - de cele mai multe ori - probleme, nevoie de ajutor, cheltuieli, inseamna sacrificiu si multe altele. Abandonul, sub orice forma, mi se pare ceva oribil, insa sa parasesti un animal batran si care nu se mai poate descurca singur (si, din pacate, vad tot mai des astfel de cazuri) mi se pare o crima, una care nu numai ca ma infurie, dar trezeste in minte partile alea intunecate pe care toti le avem. Si sunt ok cu asta, e o reactie absolut normala.

Eu am o relatie speciala cu cainii, nu simt nevoia sa explic asta, iubirea mea e una sincera, insa zilele astea m-am simtit depasita. Au fost momente cand am simtit ca nu mai pot, m-am intrebat de ce naiba imi complic viata in halul asta, mi-au trecut multe tampenii prin minte, toate astea in timp ce-am luptat in fiecare secunda sa salvez cainele, chiar si atunci cand mi s-a spus ca sansele sunt minime. Am avut tot timpul in minte binele catelului, am simtit ca vrea sa traiasca si am facut ce-am putut (nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca nu as fi avut bani - un alt subiect pe care as vrea sa-l ating la un moment dat, candva ...) si catelul e bine.

Nu stiu cat de bine sunt eu - adica la suprafata sunt bine, ma bucur enorm ca a trecut peste asta si urmarirele sunt foarte mici (urmeaza tratament o luna si va trebui sa fiu atenta la alimentatia ei, extrem de usor fata de tot ce s-a intamplat), dar mi-am dat viata peste cap. In momentul asta sunt legata de casa in majoritatea timpului, a trebuit sa aman o plecare pe care mi-o doream mult, am o gaura majora in buget si ma simt un pic pierduta.

Da, stiu ca lucrurile se vor aseza si va fi totul bine mai devreme sau mai tarziu, stiu ca o sa apara linistea si ca voi gasi timp sa revin la ceea ce ma bucura, dar ... nu e usor.

Ganduri si bucati de suflet, intr-o dimineata de februarie ...