Iubire intr-o zi de august

Mi-am luat cateva zile libere inainte si dupa ziua mea, desi n-am plecat decat scurt intr-o mica escapada de weekend care mi-a prins tare bine si care m-a incarcat cu energie, mai ales ca n-am stiut pana in ultima secunda daca se va intampla sau nu. Aveam in plan sa postez ieri pe blog niste cumparaturi pe care le-am facut zilele trecute, dar viata m-a luat iar pe sus, nu prea imi arde de nimic si am vrut sa scriu asta pentru ca e absolut normal sa avem si perioade cand ne doare si cand plangem, sunt absolut normale momentele cand nu ai chef si nu vrei sa faci nimic. Dar viata merge inainte de fiecare data ...

Daca ma urmariti pe canalele de Social Media stiti deja care e cauza pentru care nu imi arde de nimic: batranica mea blanoasa nu a mai putut si a plecat si doare ca naiba, chiar daca stiam ca asta va urma pentru ca degradarea a fost treptata si fiecare zi a slabit-o si mai tare. A murit in liniste si inconjurata de iubire, asa cum a fost de cand am salvat-o de pe strada unde a fost abandonata la batranete - a trait alaturi de noi aproape 7 ani, mult peste orice scenariu optimist, mai ales ca avea peste 12 ani cand am gasit-o si multe probleme de sanatate.

Ultimele luni au fost extrem de grele, atat pentru ea, cat si pentru noi pentru ca a trebuit sa fie cineva in permanenta cu ea. Neputinta si faptul ca nu am putut sa o ajutam mai mult au fost niste pastile greu de inghitit si eu m-am simtit frustrata de multe ori pentru ca a suferit destul pana a ajuns la mine. Au fost multe momente cand am crezut ca se duce, dar de fiecare data ne-a aratat cat de puternica e si cat isi doreste sa fie cu noi, desi spre final nu mai avea nici macar 3 kilograme, dar era la fel de plina de iubire si incredere cum a fost de cand a inteles ca asta e casa ei si ca e iubita. Nu a avut dureri, insa si-a pierdut puterea cu fiecare zi si a avut nevoie de ajutor pentru toate lucrurile firesti. 

Cand cineva pe care il iubim e pe final de drum avem tendinta sa ne agatam si sa facem orice sa ramana langa noi, indiferent cat de greu si dureros e lucrul asta. Eu mi-am propus sa nu fac asta cu ea si asta am incercat sa ii transmit, probabil multi nu vor intelege la ce ma refer, dar stiu ca multi vor intelege. Stiu ca doar iubirea a tinut-o atat aici si nu ma refer numai la iubirea pe care a primit-o, ci la iubirea ei pentru noi. Din punct de vedere medical n-ar mai fi trebuit sa fie de mult, dar sufletul ei a vrut altceva ...

Stiam de cateva luni ca finalul se apropie si, desi mental am fost pregatita, durerea m-a lovit la fel de tare si imi e extrem de greu. Imi amintesc privirea ei cand m-a intalnit pe strada, disperarea cu care s-a agatat de mana mea, modul in care m-a privit fix in ochi ore intregi sa nu o dau jos din brate, prima luna cand noaptea imi prindea mana intre labutele ei mici, primul latrat dupa ce era deja de 6 luni la mine in casa si multe alte detalii care vor ramane vesnic cu mine. Cand ma gandesc la ea zambesc, dar imi simt si ochii plini de lacrimi.

Cand am gasit-o mi-am promis mie si i-am promis ei ca atatea zile cat mai are de trait (la momentul ala, tinand cont de starea ei, 1 an parea ceva fantastic) o sa fie iubita si in siguranta si e o promisiune pe care am respectat-o. Nu am sperat niciodata ca va ajunge sa aiba in jur de 19 ani, mi-a aratat zilnic ce minuni poate sa faca iubirea si mi-a aratat cata forta poate sa existe intr-o mana de catel. Nu regret nici o clipa, ultimele luni care n-au fost usoare deloc nu inseamna nimic, finalul nu este esenta ei, cu totul altceva e intiparit in sufletul meu pentru totdeauna - iubirea si increderea.

Miercuri, august, o alta zi din viata mea ...