Septembrie a fost o luna plina de provocari pentru mine pe foarte multe planuri si au fost multe momentele cand m-am intrebat ce mai urmeaza. Dar pe cat de grele si pline de emotii au fost unele momente, pe atat de multe clipe frumoase am trait si lucrurile s-au balansat intr-un mod natural, care m-a ajutat sa raman cu picioarele pe pamant si sa iau deciziile potrivite la momentul potrivit. Inca sunt ape agitate in jurul meu si nu stiu cum se vor termina anumite chestii, dar le iau asa cum vin si stiu ca toate duc spre ceva bun.
Mi-am dorit de cateva ori sa scriu niste lucruri despre ce se intampla in spatele pozelor pe care le vedem toti pe social media, insa mi-am dat seama ca oamenii care vor intelege ce vreau sa spun sunt aia care stiu deja ca viata inseamna si probleme, ca nu e nimeni obligat sa anunte ca s-a casatorit, ca face copii, ca si-a cumparat nu stiu ce, ca are nu stiu ce problema, ca face nu stiu ce si tot asa. Am vazut atata rautate in ultima vreme in mediul asta on-line si atatea mizerii fara sens, incat au fost clipe cand singura mea traire a fost greata.
Daca nu va place ce face, ce scrie, ce vorbeste, cum arata un om exista unfollow, mi se pare patetic si mizerabil sa urmaresti pe cineva doar ca sa ii dai lectii despre cum ar trebui sa isi traiasca viata sau mai rau sa ajungi sa ii doresti raul doar pentru ca traiesti o frustrare extrema si nu stii sa dai altceva decat venin. Si nu ma refer la mine, nu are nici o legatura cu mine, am vazut atacuri de genul asta la adresa unor oameni pe care ii urmaresc si care au dreptul sa traiasca exact asa cum vor. Libertatea asta de exprimare a ajuns sa fie atat de prost inteleasa, incat uneori totul pare dintr-un univers paralel. Dar ma opresc aici cu subiectul asta ca nu de asta am inceput sa scriu, dar cuvintele au curs singure ...
Gandul cu care am pornit cand am inceput sa scriu a fost sa va spun ca in momentele mai putin placute, atunci cand viata ne solicita, sa ne amintim de ce ne bucura sufletul, de acele lucruri care ne ajuta mereu sa ne linistim si sa ne relaxam. Momentele alea mici, de calm, sunt alea care ne ajuta sa ne pastram echilibrul si sa facem fata tuturor provocarilor pe care le intalnim in fiecare in aventura asta care se cheama viata. Si uneori un zambet poate sa valoreze mai mult decat 1000 de cuvinte si mi se pare ca multi uita asta.
In timp ce scriam mi-a venit in minte o discutie pe care am avut-o zilele trecute cu cineva si cartea "Cele 5 limbaje ale iubirii" a lui Gary Chapman (desi am folosit o alta carte pentru a ilustra postarea asta), uneori drumul spre iad e pavat cu bune intentii pentru ca asteptarile noastre sunt mari si uitam sa ne punem si in locul celorlalti, vrem ca totul sa fie asa cum ne imaginam noi ca trebuie sa fie si suntem dezamagiti de ceilalti ca nu sunt ce ne-am imaginat noi ca sunt, chiar daca noi nici n-am incercat sa ii vedem asa cum sunt, ci doar am emis niste ipoteze bazate pe imaginatie. Noi alegem oamenii cu care ne inconjuram, atunci cand apare dezamagirea cea mai sanatoasa atitudine este sa te intrebi de ce ai ales tu cum ai ales, nu de ce celalalt a facut sau nu a facut nu stiu ce.
Pentru mine septembrie a fost o luna dificila, asa ca va intreb pe voi acum: ce cuvant ati alege pentru a descrie luna septembrie?
