Ganduri de azi

Sunt lucruri despre care vreau sa scriu pe blog de mult timp, insa niciodata nu gasesc momentul sau starea potrivita. Inainte imi era mult mai usor sa pun in cuvinte ceea ce simteam, sa-mi expun starile si gandurile fara probleme, dar agresivitatea si competitia din mediul on-line m-au facut sa fiu mult mai atenta cu ce expun si cu ce impartasesc aici, m-au facut sa gandesc de multe ori inainte de a-mi pune sufletul si trairile pe tava pentru ca tendinta e sa iei piatra si sa dai, de cele mai multe fara sa ai habar despre ce e vorba.

Oamenii s-au obisnuit sa puna etichete foarte usor si sa faca greseala (eu nu folosesc des cuvantul asta, dar aici chiar e necesar) sa creada ca toti suntem la fel si daca unuia ii e usor sa faca ceva asa ii este si altuia. Am uitat sa ne gandim ca fiecare vine in spate cu un trecut, cu niste probleme de care habar n-avem, cu traume si dureri pe care nici nu le banuim, cu povesti de viata pe care nu le stim, dar ne e foarte usor sa dam "sfaturi" si sa emitem pareri pe care nu le cere nimeni si de care nimeni nu are nevoie. Dar cel mai grav este ca blamam acele lucruri pe care nu le intelegem si credem ca daca noi am ales un drum orice alta varianta aleasa de altcineva este o mare prostie.

Astazi vreau sa va spun despre vulnerabilitate, aia care ne facem sa nu spunem ce simtim, aia care ne face sa ne inchidem in noi, aia care ne blocheaza si nu ne lasa sa ne exprimam emotiile. Sunt momente in viata cand suntem pusi in situatii care ne aduc in stari de disperare, sunt lucruri care ne dor atat de tare incat nu putem vorbi despre ele, sunt dureri care ne macina si sentimente care ne fac praf, sunt momente cand tot ce vrem sa facem este sa fugim si sa ne izolam, insa ceea ce uitam in momentele astea deloc usoare este ca ceea ce nu spunem si nu scoatem din noi se aduna si se aduna pana lucrurile ajung intr-un punct mult mai grav si dureros.

Tot ce am scris pe blog in ultimii 9 ani este din experienta proprie, n-am vorbit vreodata despre ce-am citit sau auzit pentru ca eu nu sunt asa. Stiu pe propria piele ce inseamna sa lasi durerea sa te copleseasca, stiu ce inseamna sa te doara atat de tare incat sa nu poti vorbi despre un subiect pentru ca numai gandul la acea trauma te face sa-ti pierzi echilibrul fragil, stiu ce inseamna sa aduni in tine si sa nu spui, stiu cum se simte sa ajungi intr-un punct in care sa nu mai vezi o solutie si sa ramai totusi in picioare pentru ca asa este construit, pentru ca asa ai fost invatat, pentru ca altfel nu stii, pentru ca ... motivul nu e important. 

De fapt tot ce voiam sa spun este sa gasiti pe cineva (nu conteaza ca este un prieten, cineva strain, un specialist) si sa spuneti ceea ce va doare, atunci cand sunteti pregatite sa o faceti. Uneori sa pui in cuvinte ce doare cel mai tare e primul pas catre eliberare. Si se simte atat de bine ...