Juramant de ratacire (Ana Barton)

Nu stiu de ce mi-a luat atat de mult timp sa incep sa scriu iar pe blog despre cartile pe care le citesc (aproape 3 ani), dar ma gandesc ca s-a intamplat cu un motiv. Si motivul nu este ca nu am citit in tot acest timp, poate doar  ... am citit carti care insemnau ceva pentru mine la momentul ala si nu stiam cat interes prezinta. Insa timpul m-a invatat ceva important si iata ca m-am reintors la a va povesti despre ce citesc, asa ca astept parerile voastre si - de ce nu - si recomandari.

N-am auzit de Ana Barton pana n-am vazut Juramant de ratacire pe siteul celor de la Herg Benet, dar am stiut ca vreau s-o citesc de cand am vazut-o. V-am mai spus ca eu imi ascult instinctul si ca sunt sigura ca exista un moment potrivit pentru orice carte, asta am simtit si cu cartea asta. Daca va tenteaza o gasiti aici. 

Dupa primele pagini am avut impresia ca am de-a face cu un bildungsroman, dar pe masura ce dadeam paginile mi-am dat seama ca este doar o prima impresie si ca aparentele sunt inselatoare, lucru pe care viata mi l-a aratat de atatea ori pana acum. Si pe masura ce citeam (nu mi-a luat decat 2 zile sa dau gata 269 de pagini) imi puneam tot mai des intrebarea cum arata Ana, cine este femeia-copil care se joaca asa frumos cu cuvintele.

Dar mi-am infranat pornirile si am zis ca o sa fac asta doar dupa ce citesc toata cartea, eram extrem de curioasa care va fi expresia fetei mele cand voi termina si ultimele cuvinte. Si a fost un zambet si mi-am dat seama inca o data cat de ciudata si fascinanta e mintea umana. E greu sa va spun in cateva cuvinte ce a scris Ana Barton, pot sa va spun doar ca mi-a placut sa intru in mintea ei, sa vad pana unde poate merge, sa imi dau seama ca fiecare dintre noi are ciudateniile proprii, dar mai ales sa mai realizez inca o data cat de marcheaza experientele copilariei.

Nu e o carte usor de inteles, dar nici greu de citit, e o carte pentru copilul din fiecare adult, este (asa cum mi-a zis mie cineva candva) brutal de sincera. E genul de lectura care te face sa intelegi ca fiecare om are nebunia lui, secretele lui, ca fiecare face niste alegeri si traieste cu consecintele acestor alegeri. Cred ca e o lectura buna pentru parinti, dar cred ca este o lectura la fel de buna pentru cei ce sunt fascinati de mintea umana. 

Eu am savurat cuvintele, mi-a placut cum s-a deschis Ana Barton in cartea asta, dar si cum si-a pastrat intact misterul si cum a reusit sa fie femeie fara sa piarda catusi de putin copilul dezradacinat care s-a simtit stingher intr-o lume pe care n-o cunostea si intelegea. Si m-a facut sa ma intreb cu cine a facut copilul si cine e marea ei iubire ... dar in acelasi timp mi-a dat o stare de liniste si m-a facut sa inteleg (din nou) ca ciudatenile fac parte din noi si trebuie sa ne acceptam asa cum suntem.

O stiti pe Ana Barton? Ati citit ceva scris de ea? Va las aici likul catre blogul ei daca vreti sa vedeti cum scrie. Si astept sa-mi spuneti in comentarii daca vreti sa va mai povestesc sau nu atunci cand dau de o carte care-mi place.