Eu, azi ...

Stiu ca multe dintre voi v-ati gandit la mine in ultimele 2 zile, am simtit energia, as vrea sa va spun ca sunt bine, dar ar fi o minciuna. Insa nu sunt nici atat de rau pe cat as fi putut sa fiu. Cand ma gandesc la Bella intai zambesc si dupa aia mi se umezesc ochii, asta a fost ea in viata mea - o bucurie.

Incerc sa invat sa traiesc o alta viata, una in care Bella nu mai e fizic langa mine si este al naibii de greu. Au fost 12 ani de zile in care am fost despartite foarte putin timp, am crescut-o de cand era mai mica decat palma mea, am trecut impreuna prin cele mai urate perioade din viata mea, au fost multe momentele cand am stat pe jos sprijinita de pat cu Bella in brate si am incercat sa ma regasesc. Au fost si mai multe momentele cand mi-a lins lacrimile si m-a tinut de gat cu labutele ei si au fost si mai multe momentele cand ne-am bucurat impreuna de viata. Au fost ani cand am fost doar eu si Bella ...

Bella m-a invatat ce inseamna iubirea neconditionata, iar eu i-am dat tot ce-a fost mai bun din mine. Nu cred ca a existat o zi in care sa nu ii spun ca o iubesc, ca este un caine deosebit si ca ma face fericita. A stiut asta pana in ultima clipa, asa cum am stiut si eu ca despartirea asta o sa ne rupa sufletele. Ea a plecat plangand, eu am ramas plangand. N-o sa spun ca Bella a murit, pentru mine nu va muri niciodata. Sper ca ceea ce i-am promis inainte sa se duca sa fie real - n-a fost o despartire, relatia noastra a trecut doar pe un alt plan. 

Ma doare fiecare loc pe unde am fost cu ea, fiecare banca pe care am stat lipite una de alta, fiecare colt al casei, nu exista ceva in jurul meu care sa nu-mi aminteasca de ea, nici n-ar avea acum sa fie altfel ... o sa treaca mult timp pana sa fie altfel. Mi-e dor, un dor care ma macina si stiu prea bine ca n-o sa treaca (ca doar am mai pierdut oameni si suflete dragi), dar stiu si ca timpul ma va invata sa traiesc cu dorul asta.

Nu am regrete, insa am mii de intrebari care mi se plimba in minte si pe care as vrea sa le dau deoparte pentru ca stiu ca nu ma ajuta la nimic. Nu sunt atat de furioasa pe cat m-am asteptat sa fiu (dar probabil ca si epuizarea fizica isi spune cuvantul), mancarea inca nu are gust si nu vad sens in multe din lucrurile din jurul meu. Timpul inca se masoara cu x ore/ zile de cand am tinut-o in brate, de cand i-am spus nu stiu ce, mi se pare groaznic sa ma duc la culcare si ea sa nu fie la picioarele mele. Mi se pare infiorator dimineata cand deschid ochii si ea nu e langa mine sa se bucure ca avem o alta zi impreuna. Inca mi se pare ca ii aud respiratia langa mine si inca sunt atenta sa n-o lovesc cu picioarele cand ma misc, o mai strig din cand in cand ... iau durerea pas cu pas, trebuie sa trec prin toate etapele pentru ca altfel nu am cum sa depasesc perioada asta. Imi doresc sa nu devin un zid rece, imi doresc ca iubirea pe care Bella mi-a oferit-o sa scoata in continuare tot ce e mai bun din mine, imi doresc sa nu pun o bariera intre mine si ceilalti caini pe care ii am, imi doresc sa nu-mi mai simt bratele goale ...

Nu-mi doresc sa fie o postare trista asta, dar probabil ca este foarte incarcata emotional si nici n-ar avea cum sa fie altfel, eu nu stiu sa iubesc cu jumatati de masura si ma dedic total. Bella a fost un caine frumos, vesel si plin de viata, un caine care mi-a bucurat fiecare clipa, un caine care a fost langa mine intotdeauna si care va ramane mereu in sufletul meu. Moartea (urat cuvant) nu poate distruge ce-am construit noi impreuna, nu poate distruge iubirea, nu a reusit sa rupa legatura mea cu ea. Iar asta nu mi-o poate lua nimeni, asa cum nici voua nu va poate lua nimeni relatia cu sufletele dragi.

Bucurati-va de fiecare clipa pe care o aveti impreuna, spuneti-le ce simtiti, amintiti-le ce bucurie sunt in viata voastra, construiti amintiri, iubiti si lasati-va iubite, sunt singurele momente care conteaza cu adevarat in viata, restul sunt doar decor ...