#ganduri ... din nou

Aveam cateva postari pregatite pentru astazi si as fi putut sa o public pe oricare dintre ele, dar nu simt ... nu ma intrebati de ce ca nu stiu. E o avalansa de ganduri care nu-mi da pace, ma simt superficiala azi (poate nu e cel mai potrivit cuvant, dar asta mi-a venit in minte) si am avut weekendul asta un moment cand am vrut sa spun stop blogului. Si n-o scriu ca sa-mi zica cineva sa nu renunt sau sa-mi faca cineva galerie, asta am simtit, asta scriu. Pur si simplu simt ca nu-mi mai ajunge timpul, vreau sa ajung la anumite evenimente si n-am cand, vreau sa fac anumite lucruri pentru mine si n-am timp, vreau ... si nu reusesc.

Nu sunt de felul meu un om care renunta, ba chiar ma incapatanez atunci cand toti se dau batuti, dar imi dau seama ca am gresit de-a lungul timpului. Tot timpul am luptat pentru ceva si cred ca in sfarsit m-am desteptat si am realizat ca n-are de ce sa fie totul o lupta. In timp ce scriu asta ma gandesc daca m-am desteptat sau m-am prostit de tot ... habar n-am. Probabil o sa aflu curand.

Mi s-a pus o intrebare zilele trecute si n-am avut raspuns - sunt putine momentele cand pot fi redusa la tacere. Si m-am intrebat din nou unde sunt eu in toata povestea asta ... am ajuns la o concluzie dureroasa pentru mine - imi lipseste pasiunea. Si cand zic asta nu ma refer ca nu fac eu ceva cu pasiune, si ma refer la pasiunea aia care pune totul in miscare in mine. Sunt un om care vibreaza ... sau cel putin asa am fost, astazi habar n-am daca mai sunt asa ... intrebarea la care n-am avut raspuns a fost una simpla - de ce ma ascund. 

Si-mi dau seama ca asta am facut, nu stiu daca constient sau nu ... am pus distanta intre mine si restul lumii ... poate pentru ca singurul mod in care stiu sa ma ridic este sa-mi ling singura ranile, poate pentru ca am fost dezamagita, poate pentru ca am ales gresit, poate pentru ca m-am pedepsit singura, poate ... prea multi poate.

Imi dau seama ca e timpul sa renunt sa ma mai cred atotputernica si sa-mi imaginez ca pot sa rezist la orice ... nici nu conteaza daca pot sau nu, important e sa n-o mai fac cu toate urmarile acestei decizii. Weekendul asta m-am intors in timp si m-am vazut pe mine de acum 10-15 ani prin ochii altcuiva si au fost cateva momente cand m-a durut rau, dar am realizat multe lucruri pe care nu cred ca le-as fi putut intelege altfel. V-am mai spus ca oamenii nu apar intamplator in viata noastra ... fiecare are ceva sa ne invete sau noi avem ceva sa ii invatam pe ei.

N-am stiut niciodata sa cer ajutor (si nici nu stiu daca voi invata vreodata s-o fac), intotdeauna in cele mai urate momente din viata mea am ales singuratatea, la momentul respectiv am crezut ca cel de langa mine (oricine ar fi fost el) mi-a respectat decizia. Astazi realizez ca nici unul nu mi-a inteles de fapt durerea sau nu i-a pasat cu adevarat ... imi dau seama ca daca langa mine era omul potrivit m-ar fi luat cu forta pe sus si m-ar fi tinut in brate pana imi secau lacrimile indiferent ca zgariam si urlam, ca mocneam de furie, ar fi fost acolo. Si a fost nevoie sa-mi spuna un barbat ca el a sperat tot timpul asta ca am sa-l caut cand imi va fi greu ca sa realizez ca a fost optiunea mea sa trec singura prin tot si ca ar fi putut sa fie altfel. 

Concluzia zilei: am iubit, dar nu suficient cat sa fiu in stare sa impart - n-am fost in stare nici durerea s-o impart cu cineva, am tinut totul in mine pana mai aveam putin si ma autodistrugeam. Zambesc ...