Ganduri ... la 35 de ani

Ma gandesc de ceva vreme la ziua de azi ... 35 e doar o cifra, una care nu reflecta foarte mult ceea ce reprezint eu de fapt. Nu mi-a fost niciodata frica de anii pe care i-am implinit (singura mea dorinta legata de varsta a fost cand am implinit 18 ani, vroiam sa imi iau carnetul mai repede si sa ma urc la volan), insa astazi stau si ma gandesc ... nu ma simt de 35 de ani, nu sunt nici pe departe asa cum imi imaginam ca voi fi la varsta asta (nu ca as fi avut un plan bine trasat) si totusi sunt intr-un punct in care multe in viata mea capata sens. Si in acelasi timp simt ca-mi lipseste ceva esential (si nu ma refer la cineva anume sau la vreun bun material).

Pentru ca am fost intotdeauna sincera trebuie sa marturisesc ca aveam in cap o alta idee pentru postarea de astazi, era ceva tot de suflet, cred ca era mai mult o confesiune decat o postare, insa mi-am dat seama ca nu-s pregatita sa vorbesc/ scriu despre asta. Candva ... intr-o zi ... o sa duc la bun sfarsit si gandul ala.

Mi-ar fi placut sa va spun ca la 35 de ani ma simt implinita (si mi-ar fi placut si mai mult sa si fie asa), dar lucrurile nu sunt asa simple, iar eu sunt o fiinta complexa si asta complica tot. Nu m-am imaginat niciodata maritata, nu este ceva la care sa ma gandesc, insa mi-am imaginat ca voi avea un copil destul de devreme, lucru care nu s-a intamplat. Motivele sunt mai putin importante, insa daca ati citit postarea despre infarct banuiesc ca stiti deja cauza. Ceea ce stiu cu siguranta este ca n-as fi fost pregatita pentru un copil in nici un moment de pana acum, asa ca sunt linistita si astept ziua cand o sa se intample. Si daca copilul va veni "la pachet" si cu o mare iubire cu atat mai bine.

Am trait multe pana acum ... si bune ... si rele ... si foarte bune ... si foarte rele. Nu cred ca regret ceva, tot ce mi s-a intamplat m-a adus in punctul in care sunt astazi si m-a transformat in omul care sunt acum. Singurul lucru pe care l-as schimba daca ma gandesc la trecut este modul in care mi-am exprimat sentimentele de-a lungul timpului - as fi mult mai directa si n-as mai luat in calcul atatea variabile, as spune ce simt si as merge mai departe. Adevarul elibereaza si asta am invatat-o pe propria piele. Este singurul sfat pe care il am de dat: nu va temeti sa exprimati ce simtiti, oamenii care merita vor aprecia intotdeauna asta.

Mi-am demonstrat mie ce si cat pot, am facut lucruri pe care unii nu le credeau posibile, am facut greseli, am acordat prea multe sanse unor oamenii care nu le meritau, am pierdut ceva timp incercand sa schimb ce nu putea fi schimbat, am fost sus de tot, am ajuns pe marginea prapastiei, am cazut, m-am impiedicat, m-am ridicat, mi-am lins ranile, am plans, am incercat sa zambesc, m-am redescoperit pe mine, am inceput sa traiesc din nou ... in toti anii astia am fost eu.

Nu sunt pe deplin impacata cu mine si asta n-o stiu multi (daca va intrebati de ce e poza alb-negru asta e motivul, nu este o intamplare, mai am ceva de facut ca viata mea sa fie atat de colorata pe cat imi doresc eu sa fie - sper sa gasesc cat mai repede acel ceva care sa aduca stropul de culoare de care are nevoie viata mea), nici nu este ceva despre care vorbesc des, nici ceva despre care mi-e usor sa discut. Nici macar nu am argumente logice pentru neimpacarea asta, e ceva ce boala a schimbat la mine, ceva ce n-am putut sa sterg/ sa repar si asta nu-mi da pace. Si pana nu fac eu pace cu mine pe planul asta n-o sa ajung niciodata acolo unde imi doresc. Stiu toate argumentele logice, stiu ca nu gandesc bine, dar ... o sa raman la "dar" pentru moment. Poate in ziua in care o sa-mi gasesc cuvintele sa va povestesc despre asta o sa intelegeti mai bine, e ceva cu care ne confruntam toate/ toti la un moment dat sub o forma sau alta. Pana atunci inca ma mai lupt cu proprii mei demoni.

Am in viata mea multe pentru care sunt recunoscatoare si care ma fac sa ma simt vie in fiecare secunda, in acelasi timp traiesc cu dorul celor ce nu mai sunt langa mine (insa am evoluat mult in ultimii 2-3 ani si durerea nu ma mai sufoca), tanjesc dupa multe, invat in fiecare zi lucruri noi, cred ca sunt pe drumul bun desi mai am de parcurs o buna bucata pana sa ajung unde mi-e locul. Insa ma bucur de fiecare lucru care mi se intampla, traiesc cu intensitate fiecare moment si asta cred ca este singurul lucru care conteaza cu adevarat.

Zambesc si asta va doresc si voua - sa gasiti mereu motive sa zambiti pentru ca zambetul este unul dintre cele mai bune "medicamente". Nu stiu ce cuvinte as folosi sa ma descriu astazi, dar probabil ca as putea spune despre mine ca-s agitata, pasionala, misterioasa, sincera, puternica, mandra si inca multe altele, insa ceea ce conteaza cu adevarat este ca sunt un om care iubeste si care nu crede in imposibil.