Exista viata dupa infarct?

In curand se fac 7 ani de cand am suferit un infarct (si peste o saptamana e si ziua mea) si cred ca este momentul sa scriu despre cum am resimtit eu asta si cum s-a schimbat viata mea din acel moment. Si cred ca acum este momentul pentru ca in ultima vreme am tot primit mesaje private de la fete care au trecut prin asta sau printr-o boala/ operatie grea si care ma intreaba ce am facut sa merg inainte. Am mai scris in diverse momente despre asta, insa astazi cred ca pot sa-mi astern gandurile mai bine ca oricand. Nu este o postare despre ce inseamna infarctul, nu va dau sfaturi, nu ofer informatii exacte, ci va spun doar cum am simtit eu asta si ce schimbari a adus cu sine boala asta.

Aveam 28 de ani, ma mutasem (nu de mult) intr-un apartament pe care il facusem exact asa cum imi dorisem (si pentru care am muncit o gramada), eram intr-o relatie ce parea ok la momentul ala, insa datorita unei relocarii a birourilor de la munca eram cam obosita, dar nimic n-a anuntat ce s-a intamplat. Vineri dupa-amiaza am venit de la munca si am iesit cu Bella afara, iar cand m-am intors si am ajuns in fata usii (urcasem un etaj pe scari) am stiut ca s-a intamplat ceva grav. Am deschis usa si m-am intins pe jos, Bella s-a lipit de mine si tot ce simteam a inceput sa ia amploare: durere acuta in piept, durere care iradia in umar, respiram din ce in ce mai greu, mana n-o mai simteam, aveam o stare de greata oribila si transpiratii reci. Mi-am dat seama ca e grav si nu m-am miscat (probabil ca asta m-a si salvat). Nu stiu cat am stat intinsa pe jos, cu Bella lipita de mine. Posibil sa fi fost minute sau zeci de minute, n-o sa stiu niciodata.

Cand am simit ca incep sa respir un pic mai bine, m-am ridicat incet, am pus mana pe telefon si am sunat la ai mei si le-am zis sa cheme salvarea si sa vina unul dintre ei urgent la mine ca mi-e rau. Mi-am scos sutienul (care m-a deranjat groaznic in acele momente) si m-am intins pe pat, mama a venit imediat, insa nu chemase salvarea ca nu s-a gandit ca e atat de rau. A chemat salvarea, insa a trecut mai bine de o ora pana a ajuns pentru ca s-a incurcat pe strazi. In sfarsit ... a trecut mai bine de o ora si jumatate pana a ajuns un medic la mine. Diagnosticul a fost clar: infarct miocardic, nu m-a socat deloc pentru ca mi-am dat singura seama ca e foarte grav. M-au coborat la salvare dupa inca 20 minute in care au incercat sa-mi stabilizeze tensiunea. Insa n-au putut pleca imediat spre spital ca am facut - nu stiu ce - si a fost nevoie sa ma intubeze. Dupa inca vreo 20 minute petrecute in fata blocului in salvare am pornit spre spital, unde am ajuns destul de repede si am fost preluata de medici. Banuiesc ca deja trecusera vreo 3 ore de la momentul infarctului ... am dat de o doamna doctor ciudata care imi tot repeta ca o sa mor si n-are ce sa-mi faca. I-am spus ca daca n-am murit pana atunci nici nu mai mor. Va scutesc de restul detaliilor ca n-are sens.

Am stat in spital pana luni la pranz, cand am iesit pe propria raspundere pentru ca daca as mai fi stat o ora acolo as fi innebunit si probabil ca chiar as fi patit ceva mult mai grav - in sectia de cardiologie erau numai femei in varsta care sforaiau ingrozitor, astfel incat eu n-am inchis ochii deloc cat am stat acolo, ca sa nu mai zic ca tot spitalul venea si se uita la mine ca la un specimen ciudat. Nu va zic cum aratam fizic - burta mi-era vanata de la anticoagulante, mainile si picioarele negre de la recoltarile de sange facute la interval de cateva ore, mi-a luat mai bine de o luna sa ma vindec.

Am decis sa plec acasa si sa-mi vad de viata mea. Nu consider nici in ziua de azi ca am gresit, desi probabil ca ar fi fost mult mai bine sa ma duc acasa si sa stau in pat, eu mi-am facut dus si m-am dus la munca, n-am facut nici un efort (in afara de condus), dar daca as fi stat in pat probabil as fi ajuns sa-mi plang de mila si exact asta n-am vrut sa fac. Ceea ce nu mi-a spus nici un medic a fost ca majoritatea celor ce trec printr-un infarct intra in depresie, asa ca habar n-am avut ce sa fac cu avalansa de ganduri care ma loveau cu forta. De multe ori auzeam o voce care imi repeta "o sa mori si n-ai ce face" si n-a fost deloc usor.

Cei din jurul meu au avut reactii ciudate: mama a refuzat sa accepte ce s-a intamplat si s-a facut ca n-am nimic, tata s-a speriat foarte rau si pana a murit a trait cu frica ca intr-o dimineata n-am sa ii mai raspund la telefon, cel cu care eram intr-o relatie atunci s-a speriat si a dat bir cu fugitii, prietenii incercau sa faca haz de necaz, iar eu ma gandeam ca m-am intalnit cu moartea si am scapat (si din cand in cand ma intrebam pentru cat timp am scapat). Stiam ca viata mea nu va mai fi niciodata la fel, insa nimic nu m-a pregatit pentru anul ce-a urmat.

Fizic am devenit o epava - nu mai puteam sa fac nimic, ma obosea pana si mersul de la scara pana la masina, mana stanga isi pierduse orice forta (mult timp n-am putut sa tin in mana un pahar cu apa), au inceput sa mi se umfle picioarele si nu mai puteam sa merg, nimic din ce faceam inainte nu mai era posibil - aveam nevoie de ajutor si asta m-a daramat. Psihic (desi la momentul ala nu mi-am dat seama) ceea ce simteam era furie, o furie care m-a consumat o lunga perioada de timp. Nu m-am intrebat niciodata de ce mi s-a intamplat (n-am vrut sa ma gandesc ca am fost aproape de moarte, ci mai degraba ca a fost un avertisment ca ceva nu e in regula si sa iau masuri), dar m-am enervat rau pe viata si pentru o perioada am lasat-o sa ma invinga. La cateva luni tata s-a imbolnavit si a murit si totul s-a dus de rapa ... eu eram dependenta de un pumn de medicamente in fiecare zi (in 2008 eu plateam in fiecare luna aproape 700 ron pe medicamente), medicii habar n-aveau de ce am picioarele atat de umflate (m-am saturat cate pastile de eliminat lichidul am incercat in perioada aia fara nici un rezultat), incepusem sa ma ingras (lipsa totala de activitate si-a spus cuvantul), nu mai vedeam nici o solutie.

Am incercat sa fac pasii mici si sa-mi recuperez viata, insa moartea lui tata m-a afectat rau si pana n-am invatat sa accept moartea ca parte a vietii si sa ma impac cu ce s-a intamplat, n-am putut sa fac nimic pentru mine. Cel mai tare m-a speriat (si "frica" este un cuvant greu pentru mine) faptul ca am sa fac un copil si intr-o zi o sa-mi cedeze inima si o sa-l las singur. Si frica asta m-a blocat si m-a impiedicat sa fac ce simteam.

In 2012 am decis ca nu vreau sa fiu toata viata un om dependent de medicamente si am refuzat sa las boala sa-mi conduca viata. Mi-am facut (pentru a nu stiu cata oara) analizele, am fost la 3 cardiologi, toti imi spuneau ca o sa fiu dependenta de pastile o viata intreaga si ca trebuie sa ma resemnez. Le-am cerut o solutie concreta la problemele pe care le intampinam atunci si nu mi-au oferit nimic. Am decis sa-mi ascult organismul si sa fac ceea ce simt. Am renuntat sa mai iau pastile si am inceput sa ma privesc pe mine altfel (puteti citi in postarea asta mai multe).

Cine sunt eu astazi? Un om care a vazut moartea, un om care s-a lasat pus la zid de boala o perioada, un om care a refuzat sa accepte ca nu mai poate avea o viata normala, un om care a decis sa-si asculte organismul, un om care nu mai poate face multe dintre lucrurile pe care le facea candva, un om care inca are zile proaste, un om care a invatat sa zambeasca si sa traiasca din nou, un om care isi doreste cu ardoare sa traiasca.

Exista viata dupa infarct? DA, exista, asa cum exista dupa orice boala. Nu putem schimba ceea ce s-a intamplat, insa putem alege cum sa traim dupa o asemenea experienta. Dupa ce-am reusit sa ma eliberez de furie (furie pe care nici n-am realizat ca o am atatia ani) am reusit sa-mi construiesc o alta viata, nu sunt asa cum mi-as dori sa fiu, dar sunt cu mult mai bine decat acum 2-3 ani, dar cel mai important ... sunt in viata si atata timp cat ma trezesc dimineata pot face orice.