Despre minte si limite ...

Stiu ce gandesc si ce vreau sa transmit prin postarea asta, dar nu stiu daca am sa gasesc cuvintele potrivite sau daca am sa pot sa-mi ordonez gandurile astfel incat sa va fac sa vedeti un pic lucrurile asa cum le vad eu acum.

Cele ce ma cititi de mult timp poate va amintiti ca am spus la un moment dat ca la 28 de ani am suferit un infarct. Cauzele (medical vorbind) nu sunt clare nici in momentul asta, clinic analizele mele aratau foarte bine, insa pe cord se vad urmele infarctului, deci s-a intamplat si e o realitate. Acum stiu ca infarctul a fost modul prin care organismul meu a reactionat la stres si la tot ce traisem in perioada aia (lucruri deloc usoare, care au lasat urme adanci), insa n-am sa aprofundez asta acum, daca sunteti interesate o sa scriu cu alta ocazie despre tot ce-am citit in anii astia si ce-am inteles dupa mult in care m-am chinuit singura cu mii de intrebari.

Nu stiu daca a fost un moment de cotitura in viata mea (sigur a fost, dar nu l-am simtit asa la momentul ala), insa a fost sfarsitul a ceva si inceputul unei alte vieti. De ce spun asta? Pentru ca infarctul mi-a limitat libertatea fizica. Timp de un an mi-a fost greu si sa merg, oboseam la cel mai mic efort si am simtit ca nu mai sunt in stare de nimic. Dintr-o data m-am trezit ca nu mai puteam sa fac nimic si medicii imi tot repetau ca toata viata am sa fiu dependenta de pastile si ca va trebui sa am mereu grija si ca asta e (nu vreau sa intru in detalii dar in momentul in care m-a dus salvarea la spital medicul de garda mi-a repetat de cateva ori ca am sa mor si nu are ce sa faca, iar eu i-am spus ca daca n-am murit pana am ajuns acolo, sigur n-am sa mor si am zambit - si dupa cum vedeti n-am murit si nici n-am de gand sa mor curand).

Timp de un an am luat anticoagulante si am trait ca un robot mai ales ca in perioada aia a murit si tata si lucrurile au luat o cu totul alte intorsatura si n-am mai avut timp de mine. La un moment dat m-am resemnat ca n-am sa mai fiu vreodata ceea ce am fost si nici n-am sa mai pot face lucrurile pe care le faceam. Am facut numeroase teste de efort si de fiecare data apareau probleme in repaus si inima mi-o lua razna, la fel si tensiunea. Am avut probleme cu picioarele, mi se umflau foarte rau si nici un medic cardiolog nu a gasit o solutie. Au fost ani in care eu n-am putut sa car nici macar o sticla de apa de 2 litri ... d-apoi sa fac vreun fel de activitate intensa. Au fost probleme multe ...

Anul trecut in toamna (dupa ce citisem o gramada de lucruri - mintea mea n-a acceptat niciodata ce mi-au spus doctorii si sunt o fire prea incapatanata ca sa accept ca o boala poate face din mine ce vrea, am cautat explicatii, vroiam raspunsuri si solutii) am decis sa intrerup orice fel de tratament si sa o iau de la capat. Nu am consultat nici un doctor, m-am bazat doar pe mine si pe ceea ce simteam, nu spun nimanui sa faca ce am facut eu, va spun doar cum am decis eu ca n-o sa fiu toata viata un om dependent de pastile si de vremea de afara. Si m-am comportat ca atare.

Am inceput sa introduc in alimentatie alimente benefice si care sa ma ajute sa-mi intaresc organismul, am inceput sa nu ma mai enervez din cauza celor ce nu merita, am inceput sa-mi repet zilnic ca pot, ca azi va fi o zi mai buna si ca pot face diverse lucruri la care renuntasem. Am inceput sa caut din nou lucrurile si oamenii care imi dau stare de bine, m-am debarasat de durere si de griji si am decis ca pot sa depasesc o boala de inima, care intr-un fel sau altul, ma condamnase la o viata pe care nu mi-o doream.

Au trecut aproape 14 luni de atunci, mi-am repetat analizele de cateva ori in acest timp si totul este ok, insa pana zilele astea nu am realizat cu adevarat cate lucruri am schimbat in viata mea. In ultimele zile am urcat si coborat 3 etaje de 8-10 ori pe zi (carand greutate - si cand zic greutate nu ma refer la 2 kg pe care nu le puteam duce inainte), dupa care am iesit cu cainii la plimbare si am mers distante bune si a doua zi am luat-o de la capat. Sunt obosita, mai gafai cand urc in viteza (asta face si cineva care nu a trecut prin ce-am trecut eu), dar nu am alte probleme. Poate parea ceva banal si normal pentru un om sanatos, insa pentru mine este ceva ce nu puteam face pana acum.

Asa ca revin la gandul initial: totul pleaca din mintea noastra. Nu exista limite (nici macar fizice), doar le inventam noi din diverse cauze si le lasam sa ne domine viata. Insa in fiecare dintre noi sta capacitatea de a se autovindeca si de a-si imbunatati viata. Totul e sa crezi si sa vrei.

Daca v-ati pus vreodata intrebarea de ce s-a imbolnavit cineva sau ati cautat vreo explicatie atunci cand medicii n-au putut sa va dea un raspuns va recomand sa cautati si sa cititi informatii despre Ryke Hamer si ceea ce a scris el (puteti sa cititi si articolul asta) si sa lasati lucrurile sa treaca prin filtrul mintii voastre. Pe mine m-a ajutat sa inteleg multe lucruri.

Probabil ca n-am spus nici macar o mica parte din ceea ce am vrut, dar m-am lungit si asa destul. Vroiam doar sa va spun ca se poate, chiar si atunci cand ti se spune ca nu mai esti capabil de anumite lucruri.