O poveste reala

Nu stiu care sunt cuvintele potrivite pentru a exprima ceea ce am vrut sa transmit cu aceasta postare. Nu stiu voi cum sunteti, dar eu cred ca anumite lucruri/ persoane apar in viata noastra doar ca sa invatam ceva sau sa ne ajute sa trecem peste anumite lucruri. Azi vreau sa va povestesc despre un catel, mai exact o catea, care a aparut in viata mea ... de fapt, daca ma gandesc mai bine, eu am aparut in viata ei ... sa o salvez de nenumarate ori. Cred ca asa e cel mai corect spus, dar EA e dovada vie ca atunci cand Dumnezeu vrea sa faca miracole si minuni, le face.

In 2007, in vara, ne-am mutat birourile in curtea unde suntem si acum (unde v-am mai povestit de diversi catei din curte) si acolo am gasit 6 pui de catei (au ramas 3 - doi baieti si o fata; unul din baieti a facut parvoviroza si desi l-am dus la doctor si m-am chinuit ceva zile cu el, nu a rezistat, iar celalalt a fost otravit dupa cateva luni cand se facuse titamai catelu').

Cand am ajuns eu in curte acolo, fata era intr-o stare jalnica - mult mai mica decat fratii ei, slaba moarta si nu mananca nimic. Era plina de purici si de capuse, slabita in ultimul hal si toata lumea se ferea de ea ... am reusit s-o pun pe picioare dupa tratamente cu vitamine, antiparazitare, hrana buna si s-a facut o catea frumoasa si blanda care statea numai langa cotetul ei, manca ce ii dadeai, te pupea si vroia atentie.

Cand a venit iarna, am dat iar de belea. A facut jigodie - nu stiu daca ati vazut cum arata un caine bolnav de jigodie sau ce inseamna tratamentul, iar sansele sunt foarte mici sa traiasca sau in cazul in care se intampla minunea si scapa, ramane cu sechele grave. Oricum, cred ca m-am chinuit cam o luna cu ea, cu mirosul, cu adus doctorul in fiecare zi, cu injectii, etc. Cert e ca dupa aproape 2 luni, cateaua si-a revenit total (avea doar un tremur nervos la gura, care se manifesta rar) - nici doctorului nu ii venea sa creada ca a scapat, iar eu ma minunam in fiecare zi cand o vedeam. Sa nu va mai zis ca eu in perioada aia am avut intindere de ligamente si m-am dus intr-un picior la munca doar pentru tratamentul ei.

Dupa asta, a murit fratele ei otravit si a ramas singura si a inceput sa iasa pe strada sa se uite la oameni, de multe ori disparea si nu o gaseam cu zilele. Mereu mi era frica sa nu pateasca ceva ca nu era obisnuita cu masinile.

Si cum de ce ti-e frica nu scapi, am gasit-o intr-o zi lovita si cu piciorul rupt (ulterior am aflat ca a lovit-o masina). Era in perioada in care tata era foarte rau si era in spital, iar medicul veterinar care se ocupa de cateii mei era plecat, eu cu banii stateam destul de prost, dar n-am putut s-o las asa. Am urcat-o in masina si m-am dus la o clinica cu ea sa-i faca radiografie sa vad macar in ce stadiu e piciorul. Piciorul era facut praf, osul rupt in bucatele, mi-au zis ca trebuie urmat tratament cateva zile pana se dezumfla piciorul si poate fi operata. N-am avut bani s-o las acolo in pensiune si nici sa incep tratamentul.

Am adus-o inapoi in curte, la cotetul ei si am inceput sa-mi storc creierii si sa gasesc o solutie. Intre timp am reusit sa vorbesc cu medicul veterinar care mi-a zis sa gasesc o solutie sa ii faca cineva antibiotic si inflamatoare 3 zile pana se intoarce el si o baga in ghips (printr-un prieten am gasit un medic veterinar care statea in apropiere si a venit s-o trateze alea 3 zile si mi-a luat bani mai putini). Dupa alea 3 zile, a venit medicul veterinar si mi-a garantat ca fiind pui (n-avea nici un an) isi va reveni complet daca ii punem laba in ghips. Nu va mai povestesc ce chin a fost sa stea in ghips 10 zile (normal trebuia sa stea 14 dar a reusit sa si-l scoata), insa si-a revenit complet - laba dreapta din fata a ramas un pic stramba, dar nu a avut nici o problema la mers (se vede si in poza - e facuta imediat dupa ce si-a scos ghipsul).

Perioada imediat urmatoare a fost foarte grea pentru mine - tata a intrat in coma si totul a fost o nebunie, alergam de nebuna, iar la ea ajungeam 5 minute cat sa-i dau mancare in fiecare zi. Nu stiu daca de plictiseala sau s-a intamplat altceva, cateaua a disparut si desi am cautat-o in locurile unde stiam ca se duce (obisnuia sa se duca la o statie distanta si statea langa o florarie si se uite la oameni sau la 3 statii distanta langa o piata), nu am mai gasit-o.

Mi-am innebunit toti prietenii sa ma ajute s-o caut si dupa vreo 2 saptamani, mi-a spus vara'mea ca a vazut-o langa piata unde o mai cautasem inainte. M-am dus intr-o duminica si cand m-a vazut, s-a bucurat si a sarit pe mine, era slaba si speriata, moarta de foame ... am urcat-o in masina si am adus-o inapoi, s-a bucurat, a alergat peste tot, era fericita ca s-a intors ... a stat 3 zile si a disparut iar (eu sunt convinsa si in ziua de azi ca cineva a gonit-o sau a fost batuta ... nu pot sa cred ca un caine pleaca de nebun de unde are acoperis deasupra capului, primeste mancare zilnic si era iubit si mangaiat). Asta se intampla acum 2 veri, desi am cautat-o in nenumarate randuri, n-am mai vazut-o niciodata. Mereu ma intrebam oare ce s-a intamplat cu ea.

Mi s-a parut de zeci de ori ca o vad pe strada, am tresarit cand vedeam cate un caine care semana cu ea si mereu eram dezamagita. Iar la un moment dat, m-am autoconvins ca nu mai e posibil s-o gasesc si sa renunt sa mai sper ca o s-o mai vad ... am mai trecut prin locul unde eram sigura ca s-a dus si m-am uitat dupa ea, ma gandeam macar sa ii dau sa manance, nu vroiam s-o mai iau inapoi pentru ca m-am gandit ca a fost alegerea ei sa stea acolo si n-are sens sa insist. Dar n-am mai vazut-o!

Si pentru ca exista minuni si Dumnezeu are momente cand vrea sa ne arate asta ... la mai bine de 2 ani dupa ce disparuse, intr-o duminica m-am dus la piata aia sa cumpar ceva si cand plecam, intre 2 masini am vazut un caine murdar si slab, dar ai carui ochi mi-au facut inima sa tresare ... am oprit masina cu greu (mi-am luat si niste injuraturi de la niste soferi foarte grabiti), eram cu mama in masina care si ea stia foarte bine cateaua si ea mi-a zis ca nu e ea. M-am apropiat de locul unde era si am gasit un caine cu blana alta culoare decat o stiam ea, nasul uscat, slab si speriat ... ma uitam la ea si nu-mi venea sa cred, desi ochii ei nu puteau sa ma insele ... imi era frica sa nu ma muste ca se vedea clar ca este un catel terorizat (casa ei era sub o masina parasita), am reusit s-o mangai, am incercat sa-i dau sa manance ceva, dar ii era frica si de umbra ei.

Am plecat de acolo trista si cu inima grea ... ma intrebam de ce mi-a aparut iar in cale? Trebuia s-o ajut iar? Care era decizia corecta? Stiam clar ca daca o aduc inapoi, fuge ... dupa o saptamana in care m-am dus zilnic unde statea sa vad cum e si sa-i dau sa manance (n-am gasit-o in fiecare zi), am hotarat sa incerc s-o aduc inapoi ... am plecat cu un gand in minte: daca apare inaintea mea, o iau; daca nu, nu incerc ca mai rau o chinui. Si cand am ajuns acolo, ea venea fugind spre locul unde statea de obicei si am considerat ca e un semn ... au urmat 2 saptamani de chin ca nu vroia sa stea deloc singura (noaptea a trebuit s-o las in lant, insa era singura metoda s-o salvez de la viata aia urata pe strada). Intr-un final dupa aproape 1 luna, era cel mai fericit catel - alerga libera, se imprietenise cu ceilalti catei, era prima la mancare ... am luat decizia buna cand am adus-o inapoi, desi toata lumea a zis ca s-o las pe strada.

Si pentru ca nu se intamplase nimic in ultima vreme, ieri n-am mai gasit-o si am stiut ca a patit ceva, ca dupa atata timp nu pleca iar de nebuna ... azi am gasit-o schelalaind de durere in fundul curtii la munca, este lovita la o laba in spate si de-abia calca ... maine trebuie sa chem veterinarul si s-o luam de la capat.

Ce lectie vrea sa-mi dea viata?