Premiul? Nu-l stiu inca, este ceva ce mi-a trecut prin minte acum cateva momente, insa voi fi cateva produse legate de tema de baza a acestui blog (produsele de ingrijire si de machiaj care ne fac viata un pic mai colorata), il voi anunta cand voi anunta si castigatoarea.
Posibil sa premiez si un alt comentariu cu un premiu surpriza legat de tema giveawayului daca va avea ceva care sa ma atraga in mod special.
Ce trebuie sa faceti ca sa castigati? Sa lasati un comentariu la postarea asta in care sa-mi povestiti o intamplare/ amintire/ dorinta/ orice fel de lucru legat de un animal care v-a schimbat intr-un fel sau altul viata (sau de animale in general si ce inseamna ele in viata voastra). Giveawayul este deschis pentru toate persoanele care intra pe acest blog (daca nu urmariti blogul, pun o singura conditie: sa-mi lasati la sfarsitul comentariului o adresa de mail pentru a va putea identifica).
Nu exista reguli, nu exista conditii, ci doar cuvinte care sa vina din inima si sa exprime ce simtiti.
Puteti lasa comentarii pana maine la ora 22:00, iar miercuri dimineata voi anunta castigatoarea sau castigatoarele care trebuie sa ma contacteze in 24 de ore de la anuntarea rezultatelor, altfel voi desemna alta castigatoare (posibil sa folosesc www.random.org sau sa le aleg chiar eu, nimic nu e batut in cuie si orice e posibil).
Va tenteaza?
Foarte interesanta ideea! Este obligatoriu sa fie o intamplare happy? Sper ca nu...
RăspundețiȘtergereO sa incep cu inceputul, desi imi amintesc vag, cand aveam 7 ani si Bella a ajuns in bratele mele, am ajuns acasa si nu puteam sa plec nici un minut de langa ea pentru ca plangea. Au trecut anii, nici mie nu imi vine sa cred cat de repede, era un catel zapacit (deh... asa sunt cainii din rasa Terrier) dar era totusi cuminte, nu musca nici macar in joaca, era foarte ascultatoare si iubitoare. Seara cand ma culcam ea se obisnuise sa doarma sub pat si, imediat ce adormeam, sarea in pat langa mine. Cred ca abia astepta. Statea cumintica la picioare dar dimineata ma trezeam cu ea pe perna.
Anul trecut au inceput problemele (Bella avea deja 12 ani)... Avea un chist care ii afectase 3 mameloane si trebuia operata si din alt motiv (oricat ma chinui acum nu-mi amintesc). Cand doctorul ne-a spus ca are 50% sanse sa scape din operatie parca mi-a fugit pamantul de sub picioare. Din fericire a fost un catel puternic si a suportat ambele interventii intr-o singura zi. Am dus-o acasa si, dupa cateva zile, era mult mai bine.
Am rasuflat usurati ca problemele au disparut cand totul a inceput iar. Abia mergea, nu putea respira, am fost cu ea la doctor si am aflat ca de data asta e ceva mult mai grav: cancer la plamani. Avea plamanii plini de chisturi. De data asta nu mai exista nici o solutie, decat un tratament care sa ii usureze suferinta. Dupa putin timp, starea ei era groaznica, nici nu se mai putea ridica in picioare. Nu ne lasa inima sa o eutanasiem... Intr-o zi, in aceasta vara, cand eu nu eram acasa, mama s-a hotarat sa ii curme suferinta si sa o duca la doctor pentru eutanasiere dar nu a apucat sa plece cu ea din casa pentru ca a murit. Cand m-a sunat si mi-a zis m-a bucurat macar faptul ca a murit singura atunci cand a trebuit, nu a omorat-o nimeni. In aceeasi zi am ingropat-o la tara la bunicii mei, loc unde Bella adora sa stea cu saptamanile, sa alerge prin curte, sa se joace.
Nici nu iti imaginezi cat de greu mi-a fost sa scriu aceasta postare si cate lacrimi am pierdut printre aceste randuri. Imi este foarte dor de ea!! Cu ea am copilarit, cu ea am inceput scoala primara, la varsta de 7 ani si tot cu ea am incheiat liceul.
Daca am vreo greseala te rog sa ma scuzi dar nu voi reciti ce am scris pentreu ca nu pot sa iau totul de la capat iar...
Sper ca cei 2 catei ai tai sa se simta bine, sa fie cat mai ok si sper ca nu te-am plictisit cu acest comentariu. Te pup!
Hmm am sa povestesc o intamplare avuta cu un pisoi pe nume Silvester:). Bunn..deci Silvi(pt k asa ii ziceam ca si nume de alint) era un pisoi care de mic avea un handicap: avea 3 degetele in loc de 5 la labutele din fata. Am tinut foarte mult la pisoiul acela insa intr-o zi a disparut:(. Era obisnuit sa iasa afara unde isi facea nevoile si probabil a iesit pe strada in ziua aceea iar cineva l-a vazut, l-a placut si "l-a imprumutat:(...Am plans foarte mult dupa el si in fiecare zi ma gandeam ca poate poate se va intoarce acasa. Insa dupa jumatate de an deja numai aveam sperante, ma gandeam ca mai mult ca sigur a murit:(...
RăspundețiȘtergereInsa la un an dupa disparitia lui, am auzit un mieunat in curte si cand m-am uitat am vazut un pisoi tigrat in curte. Mi-a stat inima in loc. M-am dus repede la el sa-l controlez la labutze si uimire mare...era Silvester. Imi aduc aminte ca si eu si fratele meu trageam de el si plangeam cu lacrimi de crocodil. Cred ca l-am sufocat de cate imbratisari i-am dat saracului pisoi. Am sunat-o pe mama si a ramas uimita. Cine s-ar fi gandit ca dupa atata timp Silvi avea sa apara. De atunci a fost atat de iubaret, numai pleca mai departe de poarta curtii. A fost un pisoi pe cinste care mi-a colorat copilaria si m-a invatat urmatoarele " nu putem sa ne dam niciodata seama cand cineva drag de langa noi dispare(fie prin moarte, fie ca pleaca pur si simplu si is vede de viata lui) , asa ca de atunci am invatat sa apreciez mai mult fiecare secunda petrecuta langa cei dragi, fie el animal sau om:)
O sa-ti povestesc despre un catel pe care l-am salvat din mainile unui baiat care ii facea moarte mult rau. Nu e un catel de rasa insa e tare dragut si m-am atasat foarte mult de el. Avea cam 3-4 luni cand l-am gasit intr-un parc. Avea legate cu o sarma de coada niste cutii goale de conserve,era batut si sciopata de un picior. Mi-a fost tare mila de el si l-am luat la mine acasa,l-am ingrijit si in scurt timp si-a revenit. Il tineam afara pentru ca avand un copilas mic nu-mi puteam permite sa intre in contact cu el.,oricum,eu locuiesc la casa asa ca avea cam toate conditiile. Intr-o zi l-a vazut fostul stapan,un baiat de vreo 14-15 ani si mi-a zis ca e catelul lui si sa il inapoiez. Bineinteles ca nu am vrut. De atunci au trecut vreo trei ani,iar catelul e acum mare. De cate ori il vede pe baiat incepe sa latre si e foarte furios. Mai mult ca sigur stie ca ia facut mult rau cand era mai mic. Noi tinem mult la el si se vede ca si el la noi deoarece se bucura tot timpul cand ne intoarcem acasa. Baiatul meu a fost cel care ia dat numele Rocky dupa niste desene pe care le vazuse.
RăspundețiȘtergereBuna Camelia.
RăspundețiȘtergereSi eu iubesc la nebunie pisicile si toate animalele de fel.
Odata, adica acum un an sau 2, am gasit o pisica superba pe scara blocului. Era neagra cu botul si labutele albe si niste ochi versi superbi, ca de smarald. M-am indragostit pe loc de ea,defapt eu si vecina mea de la 1, asa ca am botezat impreuna pisica:Tiganca.
O alintam cum nu se putea mai bine, dormea in fata usii mele pe o paturica pufoasa(ca mama mea nu ma lasa cu ea in casa noaptea), iar ziua lenevea in gradina din fata balconului meu sau pe canapea in bucatarie, sau la vecina.
A trecut vremea si am observat ca ii tot crestea burtica:D era gestanta. Dupa un timp a fatat 3 pui superbi(1 negru tot, 1 alb cu negru si unul gri vargat). I-am ingrijit cum nu se putea mai bine, dar din pacate in prima saptamana au reusit sa intre niste caini in scara si au furat un pui(sau l-au mancat....) :(. Ceilalti doi au crescut maricei, au invatat sa mearga...stateam toata ziua cu ei in fata usii( nu este curent in fata usii mele) si ma jucam, le faceam poze. A mai urmat o noapte in care au navalit cainii in scara dar din fericire i-a auzit fratele meu si i-a gonit...ca cine stie pe care il mai lua:(
Dar intr-o zi chiar i-au luat....m-a durut sufletul zau...dupa cateva zile nici pe Tiganca mea nu am mai gasit-o...:(
O sa iti povestesc o intamplare care m-a facut super fericita si imi aduc mereu aminte cu drag si ma fac sa zambesc de fiecare data!
RăspundețiȘtergereintr-o zi veneam de la scoala, era iarna si plouase, era frig si treceam prin centru, unde sunt mult porumbei. imi cumparasem fornetti si m-am gandit ca lor le sunt mai de folos decat mie asa ca am inceput sa deschid punga. in momentul acela au zburat vreo 4-5 porumbei pe mine, probabil erau super infometati saracutii si cand am plecat dintre ei eram plina de urme namolite de gherute de porumbei pe geaca mea crem. si imi era super drag de ele, chiar si acum zambesc :)
animalutele sunt minunate, sunt asa un motiv de fericire, ma topesc cand le vad, am 2 iepurasi pitici acasa si sunt niste scumpi si chiar dak mi-au ros 3 perechi de boxe, 2 incarcatoare, o tastatura si toti peretii din camera, de fiecare data am ras, sunt prea dragalasi sa te superi pe ei :D
Am avut mai multe animalute de-a lungul timpului,dar cel care m-a impresionat pana la lacrimi...lacrimi e putin spus...a fost Rocky.Acest catel obisnuia sa vina in curtea noastra (era cainele vecinului si iesea printr-o gaura din gard intre curtea noastra si a lui) de la tara.Era un ciobanesc mioritic pe cat de urias pe atat de bland .Ma jucam cu el de cate ori mergeam acolo pana cand intr-o zi nu a mai venit.Am mers la stapani si i-am intrebat unde este Rocky iar barbatul mi-a aratat spre cusca lui.Ghiciti ce era in cusca.Rocky fara un picior.Mi-a zis ca l-a pedepsit pentru ca i-a omorat 6 gaini.Sper sa nu aveti ocazia sa va uitati in ochii unui asemenea animal,dar daca veti avea nefericita ocazie sa o faceti va veti transforma cu siguranta intr-o alta persoana.Ingrozita de ceea ce vedeam si auzeam i-am propus omului sa mi-l incredinteze mie pe catel.Mi l-a dat fara nici o ezitare.L-am dus la veterinar unde a trebuit sa ii amputeze piciorul cu totul.A trecut prin multe chinuri acest sufletel pana cand si-a revenit.In cele din urme si-a revenit si a inceput o noua viata...mai grea ce-i drept,dar totusi una mai buna.El nu a fost un bun prieten ci un membru al familiei fara de care nu imi concepeam viata.Am trait clipe nemaipomenite alaturi de el.Ne-am completat existenta unul altuia timp de 5 ani pana in momentul in care inevitabilul s-a produs...a ales sa plece intr-un loc mai bun,un loc unde nu se va mai intalni cu durerea,suferinta si nepasarea.Cu siguranta mi-a lasat un gol in suflet,un loc pe care nimeni si nimic nu il va putea inlocui,dar prefer sa imi amintesc doar momentele placute petrecute alaturi de el.
RăspundețiȘtergereEu cred ca animalele care au facut/fac/vor face parte din viata noastra sunt niste bune ocazii ca sa devenim mai buni.
RăspundețiȘtergereToata copilaria mi-a fost acompaniata de caini si pisici laolalta, dar mai cutremurator ca acum 8 ani cand mi-a murit in brate Tumpi, un maidanez ce semana cu Milo din The Mask, nu mi-a fost dat sa traiesc in materie de animale de companie.Am fost atunci pe punctul de-a renunta la a mai fi responsabila de viata vreunui patruped, dar prea mult n-am putut sta de-o parte si s-au mai peridat prin curte o droaie.Acum am o femela ciobanesc german de linie veche (mai mult negru decat maro) de un an si 7luni, Naomi, pe care o iubesc cat pe toti cainii si pisicile de pana acum.E dresata, submissive, iubareata, jucausa, iubeste pisicii.A crescut alaturi de Grig, un motanel alb-negru de asemenea foarte cuminte pe care l-au prins cainii maidanezi in vara asta si dupa care am jelit de numai eu stiu.Si acum, cand strig "pisicul", Naomi il cauta dand tarcoale casei.Datorita animelelor de companie (doar caini si pisici pana acum)am invatat sa am rabdare, sa citesc comportamentul lor non-verbal, sa le ofer ca pack leader disciplina/miscare/afectiune ca sa primesc inapoi o satisfactie ce nu poate fi descrisa in cuvinte.Si inca un amanunt nu mai putin important, sunt oameni care nici nu se pot compara cu un suflet de animal, incat de multe ori ma indoiesc serios de "superioritatea" rasei umane.
PS, cand o sa am un bebe, NU o sa-mi dau afara pe poarta cainele pe motiv ca "se imbolnaveste ala micu' ".Un caine il ai pe viata!
Eu inca de cand eram mititica imi doream sa am un catel!imi mai doresc si acum unul mic,alb si pufos:X.Am o singura problema parintii nu prea sunt de acord si ma resemnez:-<.Dar cand voi fi la casa mea voi avea unul asa cum imi doresc!pentru ca un catel e un bun prieten si un bun tovaras de viata!
RăspundețiȘtergereImi plac cateii mult si cand vad unul pe strada il strig,ma joc cu el...le mai dau si de mancare;)).Imi plac catetii...foarte mult!
SE intampla acum 2 ani. Niste rude si-au luat un catel rasa Yorkshire Terrier Toy. O scumpete de catel, ca o papusica - nici nu-ti venea sa crezi ca e adevarat. Ei mai plecau in strainatate si nu aveau cu cine sa-l lase, asa ca il aduceau la noi. Era asa mic si neajutorat. Se juca toata ziua, manca si dormea. Ii mai fierbeam piept de pui din cand in cand si il amestecam cu bobite (altcv n-avea voie sa manance. Nu pot sa descriu ce privire avea cand mirosea carnita si cum statea in 2 labute ca cersetorul pana primea :x. Dupa un timp, rudele si-au construit o casa si s-au mutat acolo cu tot cu papusica. Dar..casa nu era avea inca puse balustrade. Intr-o zi, a venit un prieten la ei in vizita, iar asta micu - de cate ori auzea usa facea ca toate alea de bucurie - n-a mai avut rabdare si a fugit pe scari. N-a fost atent si a cazut de la etaj si si-a rup coloana. Dupa vreo 2 sapt am fost sa-l vad la spital. Doamne Sfinte, mi s-a rupt inima cand l-am vazut. Statea dor pe labutele din spate si parca plangea si el o data cu noi :(. Nu m-am putut abtine sa nu bufnesc in plans cand am ajuns acolo. Desi cand am plecat eram tare, cand i-am vazut ochisorii...L-au luat acasa, dar erau asa de slabe sansele sa-si revina incat n-au mai avut ce sa-i faca :(. Decat sa-l chinuie saracutzul :(..acum s-a dus in raiul cateilor (poate parea stupid, dar mie asa imi place sa cred). Dupa ce m-am intors de acolo, o sapt n-am fost in stare sa vb nimic cu nimeni. Nu conteaza ca il vedeam de cateva ori pe an, n-aveam cum sa nu ma atasez de el. Si cum facea de fericire cand ii aratam zgarda..:(.
RăspundețiȘtergereMi-as dori si eu extrem de mult un catel, dar cand imi amintesc cat de fragili sunt si cand citesc si ce ti se intampla si tie cu Ricky, mai bine las sansa cuiva care are intr-adevar timp sa se ocupe asa cum trebuie de el si puterea de a-l vedea bolnavior. Pentru ca eu una nu pot :(..
Am avut parte de multe experiente placute in ceea ce privesc animalele ,dar una singura mi-a marcat viata:)
RăspundețiȘtergereAveam varsta de 6 ani si plecasem in vizita la bunica mea.Dupa ore intregi ,timp in care m-am jucat cu pisicile,cateii,iepurasii,parintii mei hotarasc sa plecam spre casa.
Trista si abatuta m-am indreptat spre poarta cand am auzit un ciripit.Pe moment nu am putut sa localizez sunetul,apoi..am privit spre pamant.Era o mica vrabiuta ce avea o aripa rupta.Sensibila din fire cum sunt am inceput sa plang implorandu-mi parintii sa o pot lua acasa.
Ma priveau un pic nedumeriti deoarece stiau ca vrabiuta nu va supravietui peste noapte.Tot drumul am tinut-o langa gatul meu si ii simteam caldura.Se inghesuia si se incalcea in parul meu ,probabil simtind ca sunt singura ei speranta.
Dupa ce am ajuns in apartament,am pregatit o cutieta in care am pus o paturica.Dar vrabiuta nu vroia sa stea.Ciripea atat de tare,ciripea minute in sir si se linistea doar daca o tineam langa mine.
Am adormit cu ea langa gatul meu...dar mama s-a gandit ca probabil o voi strivi si a pus-o inapoi in cutie.
A doua zi...dis de dimineata m-am trezit si am vrut sa imi vad prietena.Dar murise.Am cazut in genuchi si am inceput sa plang.Eram constienta ca nu va trai ,dar vroiam sa fiu eu cea care sa o ingrijeasca si sa aiba grija de ea,ca mai apoi sa reusesc sa o eliberez.
Este pentru mine cea mai memorabila experienta si nici acum dupa 12 ani nu pot sa o uit.
Imi cer scuze daca acest comentariu este lung ,dar prin asta vreau sa ii rog pe toti sa aiba grija de animale,pasari.Ele chiar au sentimente.
Multumesc pentru ocazia de a participa.Te urmaresc cu numele Dedeea.
Super idee, ma gandeam..ca am si eu o poveste cu un catel care mi-a schimbat viata...hmm sper sa nu fie prea lung :">
RăspundețiȘtergereTotul a inceput...anul trecut in septembrie, cand ma plimbam cu o prietena in oras si trece un baietel pe langa noi cu o catelusa pufoasa, il opresc si il intreb daca nu cumva are catelusa pui, culmea..mi-a spus ca are exact un un ghem de blana cu ochi..nici nu am stat pe ganduri,mi-a cerut doar 100 ron si a zis ca ce bine ca mi l-a dat ca el pleaca cu parintii lui tin tara si nu avea ce face cu el...oricum am mers acasa cu acel sufletel..i-am facut baita,l-am ingrijit,i-am dat sa manance si l-am numit 'Richie' a trecut timpul..era un caine super istet..facea trucuri,dormea cu mn noaptea, se juca cat era ziua de lunga cu un iepuras de plus(facuse pasiune pt. acel iepuras:)), ma astepta mereu cu boticul sub poarta atunci cand veneam de la scoala,iar atunci cand eram suparata...venea la mn in brate ma privea si scotea un sunet...parca spunea :'nu e nimic..sunt langa tn' oricum e sufletelul meu acest catel.
Au trecut cam 7 luni de cand il aveam...iar de la un timp nu se mai juca,dormea mereu,se ascundea de mn..pana cand l-a dus tata la veterinar, care ne-a spus ca Richie este grav bolnavior si ca a mostenit o boala de la mama sa(atunci mi-am dat eu seama dc era asa de fericit acel copil ca mi l-a vandut si culmea ca m-a mintit cum ca pleaca din tara ,doar ca sa il cumpar) infine..doctorul mi-a spus ca daca vreau ca Richie sa se faca bine va trebui sa platim un tratament destul de scump..oricum, tratamentul l-am platit..facea zilnic niste ditamai injectiile..mi se rupea sufletul cand il vedeam cum plange:( si l-am neglijat in timpul tratamentului, am lasat-o pe mama sa il ingrijeasca, ca eu nu aveam timp..a trecut 1 saptamana de tratament..si parca se simtea mai bine..incepuse iar sa se joace cu acel iepuras si chiar am zis..:din moment ce a luat iepurasul si se joaca cu el..e clar ca e bine. Iar intr-o noaptea...dormeam,iar Richie dormea si el cu mn in camera...si imi amintesc ca a venit langa mine si plangea..eu somnoroasa am tipat pe el..:Richie, termina...si l-am impins si a plecat de langa mn...de atunci nu l-am mai auzit. A doua zi dimineata..ma duc la masa...zic catre aimei: eii ce a mai plans Richie aseara, iar aimei se uita la mn si...imi spun...Alexandra...Richie al tau a murit.
Deci...cand am auzit..crede-ma ca...nu stiam ce sa fac..am izbucnit in plans..nu ma mai puteam oprii ma simteam vinovata...cum adica? catelul meu drag:( sufletelul meu...a venit sa-mi spuna adio..iar eu l-am impins...l-am infugat??...poate imi cerea ajutor..poate daca ma trezeam ,poate era altfel...a trebuit sa ii arunc si iepurasul preferat..(lucru care a fost groaznic) oricum...a trecut un an si cv de la incident si..inca ma simt vinovata pt moartea lui Richie:( ,iar dupa experienta asta...am invatat clar..ca trebuie sa apreciez nu doar o persoana ci si un animal atunci cand inca este in viata pt.ca mai apoi..sa nu regret asa cum am patit cu acest ghemotoc :( sa nu il neglijez pt ca acum..poate e langa mn..iar dupa 2 minute :( nu mai exista...clar aceasta experienta mi-a schimbat modul de a vedea viata, stiu ca poate altii rad si spun: eii hai..e doar un animal..faci atata caz...dar pt. mn acel catel a insemnat enorm si mereu va insemna oriunde ar fi:)
Te rog sa ma scuzi daca am scris cam mult...:P dar aceasta tema chiar mi se potrveste si..simteam nevoia sa povestesc cuiva povestea..
email: alexababysweet@hotmail.com
Am incercat sa ma gandesc la o intamplare mai aparte cu cainele meu, din experienta ce o am de doi ani cu acesta, dar nu mi-a sarit in minte nici un astfel de moment.
RăspundețiȘtergereDe ce? Pentru ca el e special si diferit in fiecare zi, pentru ca el se muleaza dupa comportamentul meu, pentru ca imi intelege tonul vocii si stie cand e cazul sa-si ascunda codita alba de "furia" mea temporara.
Nu imi vorbeste in cuvinte si poate nici nu imi doresc asta, e de ajuns sa-i privesc ochisorii si sa stiu cand e curios, cand e bucuros sa ma vada, cand are nevoie de atentia mea, cand asteapta sa-l impac dupa o scurta cearta sau cand ii este rau si nu vrea sa "dramatizeze" sau sa se lamenteze ca un om....
Hmm...si totusi mi-am adus aminte de un moment cand acest caine m-a surprins si m-a motivat sa ies dintr-o anumita stare. Treceam printr-o perioada stresanta, grea, chiar deprimanta...ma napadisera lacrimile si eram efectiv pe covor, langa pat si plangeam de una singura. El a venit din alta camera, auzindu-ma...si ca niciodata, a inceput sa ma linga pe obraz de cateva ori si apoi si-a bagat capul pufos langa urechile mele. Si-a facut curaj si toata blana aia alba si pufoasa s-a pus in bratele mele, cu ochii atintiti asupra mea de parca ar fi intrebat " am facut eu ceva? eu sunt de vina?"...In secundele urmatoare..m-am oprit din plans si mi-am dat seama ca ..nu mai eram singura si ca fara sa ma astept la vreo intelegere din partea lui, eu o aveam...neconditionat.
Nu am putut sa povestesc intamplarea aceasta cuiva cunoscut pentru ca ar fi trebuit sa precizez detaliul cu plansul..si atunci s-ar fi iscat intrebarile "dar de ce..., cum asa"..etc, insa ma bucur ca am avut acum ocazia sa o fac.
Iar acum ma duc sa mai albesc putin nasul blanosului mic si firav pe care il am de la 2 luni :D.
Una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele are legatura cu catelusa mea Brenda,care din pacate nu mai este :(
RăspundețiȘtergereNu voi uita niciodata ziua in care am fost sa imi cumpar primul meu catel cu acte in regula.
Am mers la targ impreuna cu tatal si sora mea, cu scopul de a ne cumpara un caine, ciobanesc german mai exact(stiam exact ce vrem).
Ne-am uitat pe acolo,dar nu am vazut nimic care sa imi atraga atentia pana cand...ajung in fata unei cutii in care mai erau doar 2 catei, unul slab si pricajit celalat un grasutz nazdravan(Brenda) care nu mai avea stare,m-am apropiat de ei si atunci Brenda s-a uitat la mine cu ochii ei mari si cu boticul plin de lapte(si acum imi amintesc ochii aia negri si umezi care ma priveau curios), atunci am luat-o in brate si nu i-am mai dat drumul.Nu o voi uita niciodata!Imi este foarte dor de ea,dar este vie in sufletul si in amintirile mele.
Cam asta ar fi una dintre multele si minunatele amintiri pe care le am cu ea.
In vara anului 2004, o catelusa ce statea in spatele blocului meu a nascut 3 puisori dragalasi, ce veneau mereu la geamul meu si pe care ii priveam jucandu-se, dar care faceau destul de multa “galagie”. Imi amintesc chiar si de o mica cearta dintre tata si unul dintre vecini, care dorea cu orice pret sa ii duca undeva la marginea orasului sa nu ii mai deranjeze” orele de somn”. Catelusii au ramas ceva timp cu mama lor, apoi 2 dintre ei si-au gasit un stapan, iar pe al 3-lea (cel mai frumos dintre toti) l-am pastrat eu si l-am botezat Bobita.
RăspundețiȘtergereIn acea vara l-am ajutat sa scape de puriceii ce nu ii dadeau pace ,am avut grija de el, i-am facut un culcus in balcon, blanita lui alba cu negru era din ce in ce mai moale si mai pufoasa ( cel putin asa mi se parea mie) si toata lumea il indragea( chiar si mama care este alergica la par de animale).
Cand a venit toamna, vremea urata nu imi mai permitea sa petrec timpul cu el afara iar datorita alergiei mamei nu il puteam aduce in casa, asa ca tata mi-a propus sa il duc la o cunostinta, la tara. Cu greu am renuntat la el, dar m-am gandit ca acolo ii va fi bine si Doamne, cat de tare m-am inselat!
Dupa cateva luni am fost in vizita la Bobita, catelusul grasunel cu ochi dragalasi, dar nu am gasit decat un caine slab, cu blana ciufulita, in lant. Mi-au dat lacrimile…
Atunci, am ramas marcata neintelegand prea bine ce s-a intamplat cu el, dar acum ma gandesc ca ar fi trebuit sa fac ceva…
Si eu iubesc animalele,desi ma intristez de fiecare data cand vad relatia speciala dintre ele si om.
RăspundețiȘtergereAm avut si eu un caine pana vara trecuta.Spun am avut..ptr ca nu il mai am :(
L-am primit de la parinti,cu ceva ani in urma.Imi amintesc perfect...mi l-au adus acum 6 ani cand avea doar 3 luni si mi se parea ca e cel mai jucaus caine lup din toata lumea!Parca il si vad cum ridica urechiusele si cauta joaca! :)
Si binenteles ca trebuia sa-i dau un nume..Ia ghiciti cum vroiam eu sa-l cheme??"Pufishor" :))
Daaa...stiu ca radeti de mine!Si eu rad acum!
Oricum fratele meu mai mare nu m-a lasat,asa ca impreuna l-am botezat "Artan".Dupa ce a crescut mi-am dat si eu seama ca numai Pufishor nu i se potrivea :))
Sa mai scurtez povestea,ca as putea vorbi ore intregi!
Fratele meu a plecat la scurt timp in America,s-a casatorit cu o vietnameza e ft fericit si au deja 3 ani de casatorie.
Dar Artan nu a dus-o asa de bine...am fost socata intr-o zi sa observ ca una dintre urechi nu vroia sa se mai ridice,arata ciudat,cu o ureche pleostita.
In fine,au urmat vremuri grele,operatii peste operatii,am fost cu el la Iasi,la Cluj,mi-au spus ca are o tumora care se si vedea deja de marimea unei nuci si ca orice i-ar face,mai mult de cateva luni nu o sa mai reziste.I-au scos-o,au trecut 3 luni si iar a aparut,iar l-au operat,iar i-a aparut si din nou si din nou.Si mai rau era ca trebuia sa-l pazesc mereu ca se scarpina si se desprindea operatia si pur si simplu mi se rupea inima.La a 2-a operatie dupa un intreg scandal i-au pus si protectie,ca sa nu se mai poata scarpina peste rana,dar saracul se dadea cu capul de usa,de pereti,de oriunde putea,poate poate ii trece durerea :( :(
Mi-au recomandat sa nu-l mai las sa sufere,sa-l eutanasiez.Nu am putut nici macar sa ma gandesc la asta.
Am umblat disperata peste tot cu el si nimeni nu i-a putut face nimic.
Acum 2 ani am avut nunta si binenteles ca a venit si fratele meu din America.A stat doar 2 saptamani,dar cand a plecat l-a luat cu el pe Artan.Mi-a spus ca daca il iubesc cu adevarat,trebuie sa-l las sa fie consultat de un doctor care sa aiba habar despre ce vorbeste.Si l-am lasat,nu dupa ore intregi de plans stiind ca e posibil sa nu mai aiba mult de trait si eu sa nu pot fi langa el.
A fost operat acolo o singura data,l-au tinut 1 luna sub observatie si apoi a fost ca nou!!
Au trecut 2 ani de atunci si pot sa zic ca Artan e fericit cu fratele meu si sotia lui.Stau intr-o zona rezidentiala,are o curte mare numai ptr el.Mi-au trimis poze si sunt atat de fericiti impreuna!
Uneori ma apuca un dor nebun de ei si sper ca o sa-i pot vedea cat de curand.
Sotul meu,vazand ca ador cainii m-a intrebat de curand daca nu mi-ar place sa ne luam un catzel,i-am spus ca nu :(
Imi doresc ft mult dar sincer...mi-e frica.
Asa ca ma limitez sa mi-i doresc,sa ma joc cu toti pe care-i vad pe strada si sa visez.
Si cum de Craciun nu mergem nicaieri,sper doar ca la vara sa-i pot face o vizita fratelui meu :)
Sper sa se faca bine de tot pufosul tau,si sa fie si povestea ta cu happy end.Dar cel mai important,sa faci ce eu nu am putut.Sa fii alaturi de el...
Pai cum sa incep...in prim rand tin sa mentionez ca am 3 caini si 5 pisici acasa la ai mei. Spun acasa la ai mei si nu la mine pentru ca eu stau intr-un apartament cu 2 camere si nu mi s-ar parea corect pentru animale sa le "inchid" in el cand au la ai mei casa cu curte si tot ce le trebuie ca sa fie fericiti. Binenteles ca si la bunici si in copilarie am fost inconjurata de animale, caini si pisici, pe care le ador. Dar cum nu vreau sa ma intristez povestind deiubitul meu ciobanesc german Lord, care era un caine tare inteligent, si care a trebuit eutanasiat din cauza ca a incercat sa iasa din curte si s-a prins in gard si s-a ranit foarte grav si nu mai putea fi salvat. Prefer sa nu-mi amintesc din astea, desi tocmai am facut-o. Cred ca actualul ciobanesc, Franky, il am tocmai ca sa suplineasca absenta lui Lord.
RăspundețiȘtergereCe vreau sa va povestesc e o experienta haioasa si trista si iar haioasa, toate in acelasi timp. Este vorba de primul animal propriu si personal pe care l=am primit acum multi ani de la vara-mea. Se facea ca fac 18 ani si imi doream si eu de ceva vreme ceva animal de casa, hamster sau broasca testoasa sau pesti, orice, nu conta, binenteles, sub privirile dezaprobatoare ale mamei. Si uite asa primesc eu un hamster de ziua mea, de la vara-mea, asa ca, fiind cadou, nu a mai avut ce comenta mama. Pe hamsterita o chema Nikita si in scurt timp a devenit protejata familiei. Era tinuta la loc de cinste in bucatarie si ajunse-se mama sa o hranesca, ba cu o frunza de varza, ba cu morcovi, ce mai, intrase deja in gratiile ei. Dupa cateva luni de la primirea animalului am plecat in vacanta cu familia, si nah, ce sa facem cu Nikita? Solutia salvatoare... bunica...la care s-a lasat animalul cu tot arsenalul, cutie, rumegus, roata , mancare, instructiuni, ce mai... Va dati seama ca din vacanta sunam in fiecare zi sa vad ce-mi face Nikita. S-ar putea acum sa sune haios ce zic, atunci am suferit vreo 2 zile, dar prin a5a zi de vacanta suna bunica, cu dezamagire in glas, ca nah...mi-a murit hamsteru....ii daduse prea mult de mancare. Saraca, cred ca atata mancare a pompat in el, el a bagat la falci pe principiul ce-i in mana nu-i minciuna...de a crapat de prea bine. Acum mi se pare amuzant mai ales faptul ca bunica isi daduse seama de cu seara ca ceva nu e bine, da unde sa duca ea in sat hamsteru la veterinar, eventual la ala de a vazut numa vaci si porci la viata lui...si a si stat si l-a vegheat o noapte intreaga. Off...ce vremuri, sper ca nu va trebui sa trec niciodata prin asa ceva cu cei 5 fantastici, cateii Nero, Franky si Tessa, pisicile Monti si Danila, si o viitoare membra careia inca nu i-am gasit nume...
O sa particip la acest giveaway mai mult pentru ca vreau sa spun povestea lui Bucky :)
RăspundețiȘtergereBucky a fost un caine care "locuia" la noi la bloc cand fratele meu si cu mine eram copii. Era alb perfect, de talie mijlocie, prietenos si foarte-foarte destept, iar noi il hraneam si ne jucam cu el in fiecare zi. Vara statea pe afara, dar cand se facea urat si venea frigul dormea pe presul nostru de la intrare (noi stateam la parter).
Cu timpul am inceput sa observam ciudatenii la el...era de o inteligenta fenomenala! Eu am fost un copil bolnavicios si faceam crize de tahicardie foarte des si din motive diferite...odata tin minte ca ceva m-a speriat si mi s-a facut rau: am crezut ca voi lesina. Dar Bucky a venit si a sarit cu labutele din fata pe mine si si-a lipit capul de pieptul meu de parca mi-ar fi ascultat inima...si schelelaia...si nu s-a indepartat de mine pana nu mi-am revenit.
Dupa o vreme Bucky a inceput sa ne duca la scoala :) Scoala era destul de aproape, in cartier, mergeam pe jos, iar el mergea cu noi pana in careu. Apoi cu timpul ajunsesem sa-l gasim tot in careu cand ieseam de la ore. Era incredibil! Nu stiu nici pana in ziua de azi cum de invatase programul nostru, caci nu terminam in fiecare zi la aceeasi ora!
Mama este profesoara de mate, acum pensionara. Scoala mamei era insa mai departe, in alt cartier, la cateva statii de masina distanta. Dupa un timp, Bucky a inceput sa o "conduca" si pe mama la scoala, la serviciu, mai ales cand noi aveam vacanta.
Cand mama mergea pe jos, o urma tot drumul, fara frica de alti caini, fara timiditate. Alta data daca era vreme urata sau mama incerca sa il faca sa ramana acasa se urca in tramvai. Eei...Bucky se urca in tramvai dupa ea! Iar cand ajungeau la scoala, ramanea in careu ore intregi pana cand in sfarsit facea drumul inapoi singur.
Directoarea scolii a observat asta si intr-o zi i-a spus mamei sa-l lase sa o urmeze sa vada ce se intampla. Catelul a intrat fara frica in scoala, s-a strecurat printre copii, a asteptat in fata cancelariei, iar cand mama a intrat la ora: a intrat dupa ea! Mama ne-a povestit uimita ca a stat sub catedra toata ora, lipit de piciorul ei. Copiii...normal ca numai la lectie nu au fost atenti atunci :) Iar cand mama se ducea la tabla sa scrie ceva, se ridica si el. La sfarsitul orelor in acea zi s-au intors impreuna acasa :)
Bucky a fost un catel de o inteligenta fenomenala, cum nu am mai vazut...doar am citit prin carti. Ne-a schimbat vietile si ne-a schimbat mentalitatea: a fost primul animal pe care mama l-a acceptat in casa (ea avea o regula foarte clara care nu admitea animale in apartament).
Ma bucur ca mi-ai dat ocazia sa povestesc despre el :) Multumesc!
Doamne , nici nu stiu cu ce sa incep!!! Am atatea amintiri despre animale inca de cand eram mic copil.... si amintiri fericite si triste...
RăspundețiȘtergereIubesc animalele de cand ma stiu , primul meu catel, nu al fratilor mei sau al parintilor , pe care l-am iubit enorm se numea Lord , era un labrador negru cu o pata alba pe piept . Tin minte ca aveam vreo 7 ani si ma jucam cu el zilnic , stateam cateva ore si ne alergam prin curte pana s-a imbolnavit . parintii nu imi dadeau voie sa stau pe langa el de teama sa nu fie contagioasa boala lui , insa eu de fiecare data cand puteam ma strecuram la el si il luam in brate sa ii alin durerea. Eram singura pe care o accepta langa el , la toti ceilalti maraia si latra. Asta pana intr-o zi cand tatal meu s-a decis sa nu il mai tinasi sa scape de el ducandu-l intr-un loc necunoscut lui , lasandu-l in voia intamplarii.
Am plans foarte mult cand m-am dus sa il vad si nu l-am mai gasit , am intrebat-o pe mama unde este Lord si mi-a spus adevarul. Cand am venit tata l-am certat ca lucruri d-astea nu se fac , nu este uman ... mi-a povestit cand m-am calmat cu regret ca si lui ii parea rau ca l-a dus ptr ca atunci cand i-a dat drumul in alta localitate , catelul a alergat dupa el cativa kilometri ca sa il ia inapoi acasa....
Nu pot sa exprim in cuvinte durerea pe care am simtit-o atunci cand mi-l imaginam fugind dupa tata ca sa vina inapoi acasa , la mine.Chiar si acum cand rememorez intamplarea plang.... Iar ironia sortii este ca dupa vreo 3 ani , sora mea l-a vazut pe Lord pe strazi, cautand ceva de mancare, l-a recunoscut iar el a recunoscut-o la randul sau, dupa atatia amar de ani sa isi priveasca in ochi unul din stapanii care l-au abandonat....
(daca nu te superi, as vrea sa continui comentariul , insa este prea lung si trebuie sa il impart in doua)
Am trecut greu peste aceasta experienta , l-am iertat cu greu pe tata ptr ce a facut , insa nu s-a oprit aici! Cand m-am facut mai mare , incepuse sa imi placa pisicile , am avut si am pisici in casa de la varsta de 11ani. Intotdeauna am simtit nevoia sa am un sufletel cald langa mine , care sa ma iubeasca neconditionat si sa nu ma dezamageasca, sa se uite frumos si cinstit in ochii mei , sa imi fie aproape mereu.Am gasit aceasta apropiere sufleteasca in pisici. Cel mai drag animal al meu pe care l-am iubit cum nu am mai iubit un animalut in viata mea era un motan de 1 an si jum pe nume Tomitza.avea ochii mari si albastri ca cerul senin de vara!Era febletea mea!Statea cu mine incontinuu , unde eram eu in casa , era si el !In pat dormea langa mine ca un copilas pe umarul meu ca caputul .l-am avut vreo 2 ani ,timp in care s-a imbolnavit foarte tare, am fost cu el la veterinar (caci eram in stare sa il duc sa il tratez , nu sa il las pe tata sa mi-l duca!) . Cand s-a ambolnavit nu stiam ce sa ii fac ca sa isi revina , statea foarte nemiscat , ii curgea saliva din gurita , nu se mai ingrijea, nu manca... doar statea intr-un loc cu orele . Cand veneam de la scoala imi era teama sa nu il gasesc mort...apoi l-am dus la veterinar si l-a vindecat!Aia a fost cea mai bucuroasa zi din viata mea !Cand s-a asezat in poala mea si m-a privit cu ochisorii lui senini am stiut ca ii va fi bine. upa vreo 6 luni , incepuse tatal meu si mama mea sa imi spuna ca vor sa mi-l dea unui coleg de munca de-al tatalui meu ptr ca se saturasera sa vada ca am putin par de animal pe haine. Nu avea sens , nu intelegeam cu ce ii deranjeaza pe ei un motan atat de scump si dule ca Tomitza... I-am rugat sa nu il dea , ca tin prea mult la el si am crezut ca au inteles. Dupa o saptamana a disparut Tomitza. prima data am crezut ca s-a dus dupa vreo pisica in calduri , apoi cand am vazut ca lipseste toata ziua am inceput sa il caut prin vecini ...Tin minte ca am cautat pe strada unde stau eu , ma uitam pe santuri , tresarindu-mi inima de fiecare data cand vedeam vreo mogaldeata prin iarba , crezand ca e Tomitza mort, busit de vreo masina...asa au trecut 4 zile si inca traiam cu speranta ca se va intoarce... Sa nu crezi ca nu i-am suspectat pe ai mei , insa ma minteau atat de bine incvat i-am crezut ca sunt nevinovati. Am plans dupa Tomitza 1 an , regretandu-l ... am iubit motanul ala atat de mult!!! Dupa acel 1 an , cand imi trecuse ,in sfarsit, am aflat intamplator ca mama si tata il dadusera pe Tomitza acelui coleg de munca. Cea mai mare dezamagire!!! Mereu m-am intrebat cum de au putut parintii mei sa ma minta uitandu-se in ochii mei , vazand cat il plangeam si ce ingrijorata eram pt Tomitza!
RăspundețiȘtergereDe aceea iubesc animalele! Atunci cand privirile stapanului si animalului se intalnesc , mereu va fi iubire , adevar si recunostiinta ptr impartasirea sentimentelor!
scuze ca este atat de lung comentariul meu , insa nu m-am putut opri din scris. nu il invinovatiti pe tatal meu , asa sunt oamenii , obisnuiti sa minta si sa nu dea importanta lucrurilor frumoase din viata...
De cand ma stiu am avut catei, parintii mei aveau un ciobanesc german, femela. Apoi l-au avut pe Rocky, care era nascut in aceeasi zi si in acelasi an cu mine, 12 februarie 1987. Era mare, frumos si cuminte.
RăspundețiȘtergerePe langa el, mai aveam si o catea 'soricar' ,Lessie. Era iubita lui :)
Amandoi imi erau foarte dragi. Cand aveau pui, Rocky era foarte grijuliu cu ei. Ca dovada, a sarit pe mine cand a vazut ca ma apropiu cu o lingurita de pui. Din fericire nu a fost nimic grav, doar ca m-am speriat sa vad cum sare ditamai cainele pe mine, un pic de om.
Dupa ce a murit Lessie, am ramas noi doi, ma tragea cu sania pe strada,ma jucam zilnic cu el, era atat de ascultator si de bland.
Mereu iesea pe strada si se intorcea acasa, asteptand in fata portii sa ii deschida cineva. De multe ori se batea cu cainii de pe strada, mai venea cateodata julit si il ingrijeam.
Din pacate, intr-o zi am observat ca are ceva la picior, parea o rana, o muscatura..si am asteptat sa se vindece. Ne-am gandit ca iar s-a batut cu ceilalti caini si o sa isi revina. Din pacate asa era si a doua zi si a treia zi, am fost la farmacie sa iau o pudra pentru astfel de rani si il ingrijeam zilnic. Timpul a trecut, rana nu se mai vindeca, era deschisa, si se tot marea, laba piciorului era tot mai umflata....
am chemat veterinarul si i-a pus un diagnostic groaznic. Cancer! Mama nu stia cum sa imi spuna ce are... cand am auzit mi s-au inmuiat genunchii. Am inceput sa plang. Nu imi venea sa cred. Nu se mai putea face nimic, daca il lasam asa se chinuia foarte mult si cancerul se raspandea in tot corpul. Am facut cateva poze in ziua aceea. Veterinarul a spus ca e cel mai bine sa ii dea injectia sa-l adoarma pentru totdeauna si sa nu se mai chinuie. Eram langa Rocky.. si plangeam incontinuu. 3 zile am plans. L-am ingropat in gradina.
Si acum in timp ce scriu imi aduc aminte si imi curg lacrimile :(
N-o sa uit ziua aia niciodata, nu o sa-l uit pe Rocky niciodata. S-a intamplat cand aveam 13 ani, pe data de 17 noiembrie 2000.
De atunci n-am mai avut niciun catel pana in acum 5 ani..cand l-am primit pe Chester. Din pacate nu a trait mult timp, a iesit pe strada si l-am gasit in coltul strazii intins intr-o balta de sange, calcat de masina. Si apoi am primit-o pe Reina, un ciobanesc german mai special :) ♥
E atat de trist cand pierdem un animal...animalutul pe care il crestem, il ingrijim si care ne face zilele mai senine, care ne inveseleste atunci cand suntem tristi...
Buna Camelia,
RăspundețiȘtergerewow deja sunt 20 de comentarii, vreau sa va impartasesc si eu o mica experienta, este vorba despre tovarasul meu de aproape 3anisori. Acum ceva vreme am avut un perus si desi toti au dat limita de viata de 3 ani el a trait 7, toti au fost surprinsi. Intr-o zi m-am dus intr-un petshop cu prietenul meu si m-am blenduit printre animalute. Toate erau frumoase insa se auzeau niste sunete foarte frumoase iar cand m-am uitat de unde vin.. undeva pe un raft era o colivie mare si un canar galben care s-a intimidat si a tacut atunci cand a vazut ca ma uit la el. A fost dragoste la prima vedere l-am iubit de cand l-am vazut... era singurul canar din tot petshopul, avea 8 luni si era mascul ( femelele nu canta). Am mers acasa si aveam un zambet pe fata si nu intelegeam cum pasarea acea mi-a putut insenina ziua.
Dupa vre-o 2 saptamani.. am venit franta de oboseala acasa, aveam o zi proasta nu imi doream decat sa ma arunc in pat si sa dorm... AM intrat acasa, eram plina de spume ca prietenul meu nu raspundea la telefon, intru in casa aprind lumina .. cand intru in bucatarie vad o colivie imensa si o pasare mica galbena - era canarul de la petshop :D eram in al noualea cer.. nu imi venea sa cred... am stat si m-am holbat la el vre-o ora...Si asa au trecut 3 anisori si ceva de cand e tovarasul meu, ii pusesem numele Nelu Ploiesteanu :p how cool is that? :p.. insa vietuitoarele isi aleg singure numele..si al lui a fost Piuitorul..
Asta e povestioara mea... de care sunt mandra.
Sper sa ma incadrez pt ca nu e tocmai animal :).
IuliA
Am avut un catel acum vreo 9 ani, o fetita pe care o chema Masha. Avea o blanita foarte deasa, era un catel foarte cuminte, iubitor si destept. Doar ca lasa extrem de mult par, si doctorul ne-a recomandat mie si mamei ca aveam probleme din cauza parului, sa o dam altcuiva, undeva la curte. Am dat-o unei rude, si dupa niste ani a facut osteoporoza si a murit. Nu voi uita niciodata cum s-a uitat la mine atunci cand am urcat-o in masina sa plece la noua casa...
RăspundețiȘtergerepana sa scriu povestea lui Miki al meu, am citit toate celelalte si sincer, mi-au dat lacrimile :(
RăspundețiȘtergerepovestea lui Miki e una frumoasa cu un happy end atat pt mine, cat si pentru el.
Cand eram prin generala, am vazut prima data un cocker auriu pe strada. mi-a placut atat de mult incat din clipa aceea mi-ai dorit foarte mult unul. dragostea mea pt cockeri au transmis-o si mami care a devenit si ea fun cocker. cum vedeam unul imediat suspina; imi doream unul si stiam ca nu e posibil pt ca ne permitam sa cumparam unul, plus vaccinari etc. au trecut anii si ajunsesem in cls a 10-a. intr-o zi, eram cu mama pe strada - nu mai stiu unde ne duceam - si ne-am intalnit cu o prietena de-a ei. stand de vorba, pe langa noi a trecut un domn (cunostinta a dnei cu care stateam de vorba). din vorba in vorba, am ajuns la subiectul animale, catei si implicit cat imi doream un cocker. am plecat. toate bune si frumoase. marea bucurie avea sa se intample a doua zi dupa-amiaza. la un moment dat (era in septembrie) cand imi faceam temele o vad pe mama ca iese repede afara ca era un domn la poarta. mi-am vazut in continuare de teme. cand aud usa ca se deschide si mama spunad: intrati, haideti, va rog. si cand ma uit era domnul cu care ne intalnisem in ziua precedenta cu un cocker. am ramas blocata. era frumos, cu urechile alea lungi si crete, cu ochii mari si jucausi, usor speriat ca nu stiam ce se intampla. si intreb: dar ce-i cu el? si raspunsul a fost: pai e al tau. cum sa fie al meu? da. e al tau de azi incolo. sa ai mare grija de el.
nu stiam ce sa mai zic. explicatia era ca domnul respectiv avea o ruda sau o vecina, nu mai stiu exact, care il gasise in parc si il luase la ea. a tot incercat sa-i gaseasca stapanii dar nu reusise si trebuie sa-l dea. mai avea un caine lup (femela) si era un adevarat circ cand era femela in calduri, mai ales intr-un apartament micut cu 2 camere. iar domnul respectiv cand a vazut ca-mi doresc atat de mult un cocket, n-a mai stat pe ganduri si mi l-a adus.
nu pot sa explic ce bucurie aveam in suflet atunci. dar era si foarte suparata. catelul raspundea la mama, la fratele mai mic, numai la mine nu. stiu ca am si plans in seara aceea. ii tot spuneam mamei: de ce la mine nu vrea sa vina, eu care mi-l doream atat de mult? pe mine de ce nu ma place?
au trecut cateva zile si incepuse sa se acomodeze. eu am fost cea care a indraznit sa-l pieptane (era inca speriat si ne era frica sa nu muste), sa-l scoata la plimbare. cand ieseam la plimbare, nu stia sa mearga frumos in lesa. el trageam, vroia sa ajunga foarte repede in parc. mai mult alergam pe langa el. asa a ramas si acum oricat ne-am straduit noi sa-l invatat sa mearga la pas. merge cat sa-ti arate ca stie, ca asculta si pe urma tot ca el face.
acum el sta la mama. e mai bine pentru el pt ca sta la curte, are unde sa alerge si cu cine sa se joace (mama mai are inca 4 catei salvati, plus pisici :)) ). si acum cand ma duc acasa incepe sa se gudure, cand da din ciotul de coada(are coada taiata) se misca cu jumatate de corp si trebuie mereu sa gaseasca ceva (o frunza, o hartie, un lemnisor) sa vina sa mi-l aduca. faza sa aduca ceva cand vine cineva e mereru. si mama daca pleaca pt 2 ore, cand vine stie ca Miki o intampina.
am uitat sa zic cum a fost cu numele. nu mai stiu exact ce nume ne-a spus domnul respctiv ca ii pusese persoana care il gasisem, dar noua nu ne-a placut si am vrut sa-l schimbam. asa ca am inceput sa-l strigam cu diverse alte nume. Miki a fost singurul la care a reactionat si am zis ca asa trebuie sa-l cheme.
acum are vreo 10 ani (nu stiu cat avea cand l-am primit. cred ca in jur de 2) si ma gandesc cu groaza cand n-o sa mai fie. si mai mult la mama pt ca e mai mult decat atasata de el. e copilul ei, mai ales acum de cand a venit si fratele meu mai mic la facultate si e singura. chiar imi zicea ca nu stie ce o sa faca cand n-o sa mai fie Miki. si pe ceilalti ii iubeste, dar Miki e altfel.
Ce tema frumoasa si ce ma umple de bucurie faptul ca sunt atatea persoane carora le pasa...
RăspundețiȘtergerePovestea mea...e ca a tuturor,pe Snoopy l-am gasit intr-o zi ploiasa de vara cand saracu incerca sa se adaposteasca de plaoie si toata lumea il alunga din scara blocului. L-am auzit plangand si m-am dus repede sa vad ce face, evident l-am luat sus pentru ca nu am rezistat. L-am spalat pe labute, i-am dat sa manance si apoi m-am gandit ce fac cu el. Eu sunt toata ziua la lucru, in ap singurel nu putea sta si am dat sfoara-n tara sa vad dc il vrea cineva. I-am gasit un camin la casa, acum e mare si neastamparat si cel mai mult ii place apa :)) Cand cineva face dus se duce si sta langa vana, daca nu il stropesti si pe el plange si apoi sare in vana langa tine :)).
Sentimentul pe care l-am avut dupa aceea stiind ca e bine, ingrijit si iubit, nu vi-l pot descrie, te umple de bucurie si multumire.
Ma simt norocoasa pentru faptul ca, cu ajutorul sefului meu, care este un mare iubitor de caini, am putut salva de pe strazi foarte multi cainuti. Sunt bucuroasa si linistita ca sunt dusi in Germania, fiecare sunt la familii bune, iubitoare si suntem in permanenta in contact cu ei, sa vedem daca sunt bine, daca nu sunt maltratati etc.
Poate se va crede ca e o lauda, nu deloc, dar cand am citit povestile voastre unele mai triste sau mai vesele, m-am bucurat, m-am bucurat enorm ca am putut face lucrurile acestea... :)
Am avut multe animale de-a lungul timpului,in special pui de pisica salvati din tomberoane si crescuti cu pipeta si apoi m-am chinuit sa le gasesc cate o casa,dar cel mai mult m-au impresionat fostul meu iepuras si un cal cu care am convietuit in copilarie,in mod ironic,deoarece eu iubesc pisicile la nebunie.
RăspundețiȘtergereAleg sa povestesc despre domnul Mircea,un superb cal maro cu c ei mai blanzi ochi din lume.L-am cunoscut intr-o vacanta,in Covasna,si am avut feiricita oportuinitate de a-l vedea cativa ani la rand,pana a murit.
Fiind copil,imi era frica de animale mai mari decat mine,si implicit imi era frica si de Mircea.Ma teroriza gandul ca m-ar putea calca in picioare sau rani,atat de mare si de puternic il vedeam.Ce m-a impresionat cel mai mult la el a fost faptul ca desi ma strambam cand il vedeam in grajd sau nu voiam sa ma apropii de el,mereu cand era pe afara sa se plimbe venea la mine si ma "lovea" cu botul ca sa il mangai.In timp am ajuns sa prind mare drag de el si chiar sa-l iubesc enorm de mult,mergeam zilnic sa-i dau de mancare.Cu un strop de foarte mare noroc am ajuns sa invat sa calaresc si in fiecare zi petreceam ore intregi cu Mircea.Intr-un fel,acele saptamani de vacanta eu aveam un singur prieten.
Pana intr-o zi cand a disparut...Peste ani am aflat ce a patit de fapt,si cred ca stim cu totii felul barbar in care e tratat un cal odata ce nu mai poate fi "folositor" pentru nemernicii ce-l detin,dar asta nu conteaza acum.
Sincer,eu nu am sa uit niciodata privirea lui,si nu am sa uit niciodata faptul ca iubirea lui neconditionata practic m-a invatat,indirect,sa vad dincolo de aparente si sa apreciez un suflet pentru calitatile lui,si nu pentru infatisare.Recunosc ca poate am vorbit despre Mircea un pic cam ca despre un om,dar eu nu consider animalele...animale.
am vrut sa postez si eu dar din pacate nu pot sa imi termin postarea...
RăspundețiȘtergereAnonim, posibil sa fie prea lunga - "rupe-o in 2 parti".
RăspundețiȘtergereIn primul rand imi cer scuze daca vor fi 2 postar, dar nu am mult spatiu ca sa iti povestesc despre puiul meu. Am avut parte de multe amintiri placute si in acelasi timp neplacute legate de catei (fiind o mare iubitoare de catei). La 7 ani am primit in dar de ziua mea o cutie mare cu o funda rosie. Cand am deschis cutia am observat ca in ea era un ghem de blana de culoare neagra cu nasucul alb si o fundita rosie la gat. Mama imi cumparase primul meu catelus (un soricar dragut), si pentru ca era fetita m-am hotarat sa ii pun numele Lara. O iubeam enorm si de fiecare data cand plecam la scoala, mama imi povestea ca statea cu nasucul lipit de usa si ma astepta. Dar fericirea mea nu a rezistat prea mult. A trebuit sa merg sa fac niste analiza, si cum nu puteam sa o las singurica am dus-o la bunici deoarece ei aveau o curte mare. A doua zi cand am venit sa o iau, am aflat vestea cea rea. Lara a iesit pe langa bunica afara din curte, si o masina a dat peste ea. Am crezut ca inebunesc de durere si de tristete. Am ingropat-o langa visinul bunicilor si mi-am promis ca nu voi mai avea nici un caine. Dar, la 3 ani dupa disparitia Larei, mama mi-a facut din nou o surpriza. Am mers cu ea acasa la o colega de-a ei de munca "in vizita" dupa cum spunea mama mea. Cat timp ele isi savurau cafelele, am auzit un scancet in dormitor, si fiind curioasa am mers sa vad ce se intampla. Cand am intrat in camera, am simtit ca inima mi se umple de bucurie, deoarece pe pat era un puiut micut de Terrier care plangea dupa mamica lui. L-am luat in brate, l-am mangaiat si atunci a venit mama sa imi spuna ca acesta era motivul vizitei. Desi imi venea greu sa accept un nou caine in familie, am zis ca merita sa ii dau o sansa. L-am dus la bunici ca sa il cunoasca, iar Max (caci asa i-am pus numele) adormise sub nuc. Furnicile se plimbau pe el, si el dadea din urechi. Acasa obisnuia sa joace fotbal cu tata cu sticlele de apa, sa doarma in patutul papusilor care se legana, sa roada tocul de la baie (a reusit sa roada 50 de cm inaltime din toc. Deoarece stateam la bloc, obisnuia sa scoata capul pe geam, si toti vecinii il strigau si il magaiau, si astfel Max era vedeta cartierului. Cunoastea perfect masinile parintilor mei, si imi dadeam seama ca atunci cand venea mama, el fugea la usa, iar atunci cand venea tata, fugea la geam. Cand se mai supara mama pe el si il mai tragea de coada fiindca stricase ceva, se ducea in baie si rodea tocul de la usa. Plangea cand parintii mei inchidea usa la dormitor deoarece o iubea enorm pe mama, si venea suparat si se culca langa mine pe perna, sau se baga in patura sa il tin in brate.
RăspundețiȘtergereAm reusit sa il invat multe comenzi si jocuri si este farte destept. Cand e fericit, sare in sus ca un iepure (toti prietenii in stiu de Max iepurila), iar atunci cand alearga, pare ca sare in sus ca o caprioara. L-am imperecheat o singura data, si i-am crescut si puiutul, pe Blacky (pentru ca era negru cu pete bej). Dar pentru ca batranelul meu era gelos si mofturos, i l-am dat prietenei mele care il iubeste enorm.
RăspundețiȘtergereAnul trecut am gasit pe strada la niste vecini saraci 2 catelusi din rasa ciobanesc: un baietel si o fetita (el era bej ca Max, si fetita neagra). Pe baietel l-am momit cu putina carne si l-am luat in curte, l-am spalat si l-am pastrat. Fetita din pacate, a murit, omorata de vecini.. am plans pentru ca vroiam sa ii salvez pe amandoi, dar ii multumesc lui Dumnezeu ca l-am salvat pe Zdreanta, partenerul de joaca al lui Max. Pe langa Max si Zdreanta mai am o broasca testoasa (Marcelino) pe care il fugaresc baietii mei pufosi prin curte si uneori joaca fotbal cu el, si 2 nimfe (Ricky si Maia). Ricky stie sa vorbeasca, si uneori il pacaleste pe Max fiindca il striga, iar Max sare ca un iepuras cand il aude. Dar, de curand am aflat ca Max nu mai are prea mult de trait pentru ca e batran si bolnav, si imi este foarte greu sa renunt la el. Am copilarit cu el, si am impartit orice cu el, iar acum Dumnezeu nu vrea sa mi-l mai lase (doctorii mi-au spus ca nu mai are mai mult de doua luni de trait)
Iti multumesc Camelia ca mi-ai dat voie sa iti povestesc si eu despre batranelul meu iubit, si imi cer scuze daca am scris prea mult, dar prin intermediul acestui post am retrait cu lacrimi in ochi toate amintirile frumoase, dar si pe cele mai putin placute.
Eu consider oamenii care nu iubesc animalele persoane incapabile sa isi iubeasca proprii semeni. De obicei ma feresc de astfel de astfel de indivizi.
RăspundețiȘtergereDe mic copil am iubit animalutele. Am crescut la bunici pana la varsta de 7 ani, iar ei m-au invatat de la inceput ca toate vietuitoarele care traiesc pe acest pamant necesita RESPECT, iubire si ajutor. Cu trecerea anilor am devenit foarte interesata de vietuitoarele necuvantatoare. Am avut cativa catei, pisici, iepurasi la tara pe care i-am crescut si iubit.
Pana in clasa a 8-a nu am tinut animale in casa! Picky, pechinezul meu cel dulce, si-a facut aparitia insa si nu m-a lasat inima sa nu il iau alaturi de mine acasa. Povestea lui e scurta, dar trista! Catel foarte frumos, foarte bine educat, dar abandonat din cauza anilor in plus. Cand l-am gasit era intr-o stare deplorabila: plin de vanatai, de purici, slab peste masura si traumatizat. Vetenerinarul m-a ajutat cu tratamente si sfaturi si am reusit sa il pun pe picioare intr-o luna. Tin minte un episod din primele lui zile in casa care si acum imi da fiori. Intr-o zi, eram cu o curea in mana deoarece vroiam sa ma imbrac, iar saracul Picky abia ca a zarit-o ca si imediat s-a ascuns sub pat si a inceput sa tremure. Ce nemernici de stapani a avut puiul meu, incat saracul animal a ajuns atat de traumatizat?! Oameni buni, daca nu sunteti capabili sa cresteti un animal asa cum trebuie lasati-va pagubasi. Nu il chinuiti degeaba!
De cand il am pe Picky, au trecut cam 9 ani de atunci, am observat ca mi-a schimbat viata. Un caine iti este prieten toata viata, te ajuta la nevoie (cand esti trista sau cand te simti singura sta si se uita cu ochisorii lui cei mari si vine si iti da un pup pe nas). Ce poti sa ceri mai mult? Cum poti sa nu iubesti o astfel de creatura?! Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi l-a adus in calea mea. Ma rog doar sa fie alaturi de mine pentru cat mai mult timp. Mi se rupe inima cand ma gandesc ca il pot pierde in orice moment din cauza batranetii!
Povestea mea e simpla, dar reala! Care e morala ei? In viata, chiar si cand e plina de stres si probleme cotidiene, deschide-ti inima si pentru un alt sufletel care necesita ajutorul tau. Fara sa iti dai seama, un animal te va face sa te simti mult mai bine din punct de vedere emotional si nu numai. Iti va umple viata cu tot felul de lucruri marunte, dar care cumulate conteaza enorm. Cand il auzi pe mititelul cum latra cand te simte de la etajul trei, iar tu abia reusesti sa deschizi usa si el e deja pe tine si te umple de pupaturi; cand il vezi ca ii plang ochii daca te vede pe tine plangand; cand il observi cat de frumos doarme si cum sforaie in somn; cand observi ca toti din familie il iubesc si ii simt lipsa daca lipseste de la vreo reunire de familie iti spui: Am un prieten alaturi de mine care e minunat si ma simt mandra ca e alaturi de mine! Si credeti-ma, animalele sunt de o mie de ori mai valoroase si mai prietenoase decat oamenii...Trist, dar acesta e adevarul!
Concluzia mea e ca indiferent de experientele noastre, animalele trebuie respectate! Inteleg ca nu toti ne dam in vant dupa ele, dar macar sa le tratam cu respect - fara violenta, va rog!!!!Ma doare sufletul cand tot vad catelusi ucisi de cruzimea oamenilor!
Animalutul de care imi amintesc intotdeauna cu placere e o catelusa pe nume Masha. Era metis de ciobanesc, de culoare alba si avea pete maro pe unul dintre ochi, pe spate si la baza cozii, iar urechile erau de asemenea maro. Am adoptat-o de la hingheri (cel putin asa stiu eu, eram destul de mica cand au adus-o acasa) , fiindca era pustie curtea bunicilor fara un caine, cele doua cateluse care le-am avut fusesera otravite cu cateva luni inainte.
RăspundețiȘtergereMasha a fost intotdeauna un caine destept si pretentios, dormea tot timpul pe o canapea veche din magazia bunicilor si manca atat mancare speciala pt caini cat si resturi de mancare de oameni, insa doar daca era incalzita si puneai lapte si ii inmuiai paine in “ciorba” ei, altfel refuza sa o manance. Imi amintesc cu placere cum venea la mine si ma lingea pe fata de fiecare data cand vroiam sa fac plaja in curte si cat de determinata era sa nu se lase spalata si chiar daca reuseam intr-un sfarsit sa o spal, se ducea si se tavalea pe jos dupa aceea.
A murit cand avea in jur de 11 ani. A avut cancer si desi am operat-o era prea tarziu. I-a fost mai bine dupa operatie intr-adevar, desi am crezut ca nu isi va reveni dupa ea, fiindca nu putea sa stea in picioare, nici sa manance si tot ce puteam face era sa ii inmoi o batista in apa si sa ii dau sa linga de pe ea, mai multa putere nu avea. Dar si-a revenit si era chiar vioaie, avea din nou chef de joaca, pofta de mancare, insa nu a durat si a murit la cateva luni de la operatie.
Mi-a lasat un pui de-al ei, care acum implineste 3 ani si e la fel de iubitor si loial ca si ea.
Masha a facut parte din copilaria mea si nu o voi uita niciodata. O seara placuta!
Buna, eu sunt Oana si imi plac toate animalele, dar sunt timida si usor tematoare fata de cainii mari si nu suport sa vad caini abatuti,tristi si posomorati mi se pare ca tot chinul li se "citeste" in ochi. Dar iubirea mea cea mare sunt pisicile, cred ca am fost una intr-o viata anterioara mi se par perfect de inselatoare.Ele stiu exact cata afectiune sa-ti arate ca sa le indragesti si sa devii dependent de ele si cand se plictisesc se ridica si pleaca, oricat te-ai milogi de ele si vin inapoi cand vor. La curte, la tara,la bunici cred ca am avut zeci de generatii de pisici niciodata mai putin de trei si maxim 8, si imi sunt atat de dragi cand sunt mici si delicati si apoi cand cresc si vin la tine sa-i mangai si te rasplatesc cu un tors. Am ceva povesti, dar eu le iubesc pe toate si toate sunt grozave. email bluonmyown@yahoo.com
RăspundețiȘtergerePe mine te rog sa nu ma inscrii in giveaway, nu am fost foarte activa in ultimul timp prin blogosfera (desi ti-am citit cu constiinciozitate fiecare post) si m-as simti profitoare sa apar aici doar cand e vorba de concurs.
RăspundețiȘtergereAs vrea doar sa iti scriu cateva cuvinte despre subiectul propus de tine pentru ca merita :)
In primul rand vreau sa iti spun ca am suferit si eu odata cu tine cand citeam posturile despre situatia lui Ricky. Am si eu o catelusa care incepe sa imbatraneasca si ma gandesc cu groaza la momentele cand vor aparea problemele. Ma bucur foarte mult ca s-au rezolvat, macar si pe moment, suferintele micutului tau. Va urez tot binele din lume si sper sa ii revina cu totul cheful de joaca pentru ca asa le sta frumos cateilor :D
Acum sa trec la ce ne-ai rugat tu. Daca ar fi sa povestesc toate intamplarile mele cu animale nu mi-ar ajunge o luna, asa ca am ales sa mentionez doar ce a lasat o amprenta adanca in viata mea. Prima catelusa pe care am iubit-o din tot sufletul a fost cand aveam vreo 6 ani. O chema Hannah si era din fata blocului. M-am chinuit mult sa strang niste bani pentru a-i face vaccinurile si pentru a-i cumpara mereu mancare. Eram cele mai bune prietene, ea ma lua din fata blocului, statea toata ziua in compania mea si seara cand intram in casa ma conducea pana la usa. Dar intr-o zi, o vecina rea si fara suflet a otravit-o fara niciun motiv, nu era rea, nu latra pe nimeni, nu musca. Am suferit o zi intreaga cu ea pe afara, seara am luat-o in casa in speranta ca o va ajuta. Am stat toata noaptea la capataiul ei, nu mai putea nici sa manance, nici sa bea. A fost o clipa cand a lins niste picaturi de apa de pe o iconita pe care i-o pusesem la cap, iti dai seama ce speranta a incoltit in sufletul meu atunci, din pacate a doua zi a murit :(
Alta poveste este tot a unei Hannah, tot de la bloc. Numele l-a primit in amintirea fostei cateluse. Pe ea am gasit-o cand era gestanta si la cateva zile dupa aceea a nascut 6 pui superbi. Eu am fost singura pe care a dus-o la culcusul ei, sub un balcon. De atunci numai langa ei stateam, imi instalasem paturica acolo si petreceam toata ziua printre catelusi :) Am facut si cateva prostioare, mereu cand gaseam cate un catelus fara familie prin cartier il luam eu si i-l dadeam mai departe Hannei, care il adopta fara nicio problema. A avut o perioada in care avea 10 catelusi in ingrijire, era saraca slaba moarta, desi noi, copiii, o hraneam, dar fiind atatia o sleiau de puteri. Cu toate astea avea grija de ei ca de ochii din cap si nu ar fi renuntat la niciunul. Chiar am surprins-o o data certand pe unul dintre puisorii ei pentru faptul ca il muscase usor de o ureche pe unul dintre cei adoptati. M-a emotionat acel lucru foarte tare, fiind convinsa si acum ca un om nu ar fi facut niciodata asa ceva. Am salvat-o de mai multe ori din laturile hingherilor, dar din pacate eu am plecat apoi un an de zile din tara si a disparut :(
As mai scrie cel putin inca pe atat, dar cred ca deja este prea mult si nu vreau sa iti ocup din timp :) Mi-ar face mare placere sa mai vorbim despre animalute, daca si tu vrei. Spune-i lui Ricky sa se faca bine si smotoceste-l putin din partea mea :D
O seara cat mai placuta si o saptamana linistita iti doresc!
Dragutza ideea ta a giveaway-ului :) Am sa-ti povestesc si eu despre animalutul pe care il iubesc si acuma chiar daca nu-l mai am..:|
RăspundețiȘtergereTotul a inceput cu vreo 3 ani in urma cand vara mea (pe atunci statea la mine) am venit acasa cu un hamster primit de la prietenul ei. Doamne, era asa mic si dragutz si pufos de-ti era mai mare dragul sa-l privesti... dapoi sa-l tii in brate...
Pur si simplu era minunat, M-am atasat repede de el si in scurt timp i-am pus si un nume. O chema Purcica (da stiu ca sunt ciudat sau poate comic dar e asa de draguttz) pentru ca manca foarte mult si se ingrasase. Incepuse sa manance orice si ne era atat de draga incat de fiecare data cand veneam de la scoala mergeam direct la Purcica si ne jucam cu ea.
Imi amintesc ca o data a scapat din cusca si 2 zile n-am stiut nimic de ea... Am crezut ca a murit am si plans dar intr-o seara mama era la televizor iar ea a iesit sa se plimbe si a prins-o. Cand am vazut-o am sarit de bucurie.
Dar vara trecuta am mers la tara si am zis s-o iau cu mine... M-a dus varul meu cu masina si am zis sa i-o dau lui pe Purcica sa aiba grija de ea pentru ca imi era frica sa nu o pierd sau sa mi-o manance vreo pisica. Dar el... nu stiu ce a facut cu ea dar de cand i-am dat-o... nu am mai vazut-o!
Mi-a zis ca a pierdut-o:|
Mi-a parut rau pentru ca era ca si copilul meu... si de atunci amintirea ei a ramas in sufletul meu... chiar daca mi-a ros ghiozdanul cumoarat de 2 zile:))
Pur si simplu era prea adorabila ca sa te superi pentru ca mai rodea lucruri:)
Acum iti las si adreasa de mail:) roxy_punkgirl_123@yahoo.com
Tema e foarte, foarte frumoasa si desi nu m-am incadrat in timp, vreau sa-ti las si eu cateva cuvinte. De-a lungul anilor, mi-au trecut prin casa si brate si inima multe animalute, si caini si pisici, totul incepand cu pisicuta neagra pe care fratele meu - care avea atunci 7 ani- a luat-o in gluga de la haina, intr-o zi cand dadea prima ninsoare. Nu am pastrat acel pisoi, dar mama ne-a adus de Craciun o birmaneza, care ne-a bucurat zilele timp de 9-10 ani...au urmat puii ei, primii catei, maidaneza lovita de o masina, care nu putea merge decat pe labutele din fata si se tara prin casa si ii cumparasem pampersi...apoi primul Bobita, un pechinez ursuz si batran si raios, pe care l-am pierdut din ignoranta si prostie si l-am lasat sa iasa singur afara, fara sa ne gandim ce poate pati...apoi Pufi,cea de un alb imaculat, adusa din Costinesti in vara cu inundatiile si Dodo, cea gri-soarece, pe care am ascuns-o in beci, caci nu ne mai lasa tata sa aducem catei in casa. Fiecare, absolut fiecare, si-a lasat amprenta in mintea si inima mea si mi-au oferit bucurii si dragoste cum numai un suflet de animal poate, cu sinceritate absoluta si loialitate si fara asteptari...Am plans zile la rand cand i-am pierdut definitiv pe cei care s-au dus, dar am stiut mereu ca sunt atatea alte suflete pe strazi, atatea animalute carora le faci ziua mai frumoasa, si tie ti-o faci totodata, daca doar le mangai capsorul si te opresti sa le spui ceva frumos. Anul asta, ca o incununare a tuturor lucrurilor frumoase care mi s-au intamplat, viata mi-a scos-o in cale pe Jessy, de mutrita careia am ras cand am vazut-o si nici n-as fi vrut sa o iau acasa, unde am deja prea multe animale. A doua zi stiam 100% ca o iau cu mine la Bucuresti si nu ma mai despart de ea niciodata. Acum, privind-o cum sta intinsa in pat, expresia ei calma, odihnitoare, supusa...pur si simplu ma umplu de pace si ma fac sa ma simt implinita. Nu ii ofer decat mangaieri si adapost si mancare...iar ea imi ofera in schimb intampinari pline de entuziasm cand vin de la munca, portia zilnica de joaca, plimbari pline de amuzament afara, caldurica corpului ei cand dorm, pupici umezi si o fericire pe care nu am cu ce s-o compar..Sunt ferm convinsa ca am sa am animale pana in ultima zi a vietii mele, caci avem atatea lucruri de invatat si de trait cu ele. Nu mai conteaza ca vin de la munca si adun bucati de carton si ce fura ea din gunoi, nici ca in loc sa ma duc eu la baie, ies cu ea afara si nici ca mi-a patat toata casa in zilele ei "delicate". Conteaza doar ca ne iubim enorm, ca am dus-o cu mine si la mare, si la munte, si pe tren, si o consider pur si simplu, o completare necesara si fireasca a inimii mele. Animalele sunt pur si simplu extraordinare...cine are, stie...cine n-are...sa-si ia!
RăspundețiȘtergerebuna am o ninfa si sunt disperata pt ca nu mai stiu cum sa fac ca sa se faca bn si am mare nevoie de ajutorul unui doctor pt ninfa mea care are piciorusul rupt si ea inainte nu canta acuma vad ca incepe sa se mai infoieze si sa fie mai activa in ceea ce priveste pupatul si alintatul da datimi si mie mai multe sfaturi eu sunt o fata de treispe anisori si sunt a sasea daca va uitati pe acest comentariu contactatima la adresa de imeil data mai jos sunt o copila va rog nu lasati sa s distruga visul unui copil
RăspundețiȘtergere