Sa ne cunoastem mai bine ...

In ultimele zile s-a tot discutat pe blog despre cititorii activi, comentarii, pareri personale, etc., asa ca m-am gandit ca azi sa facem un efort sa ne cunoastem mai bine. Ce vreau sa zic prin asta? Eu am sa va spun un lucru despre mine, destul de personal, zic eu, si astept in schimb sa-mi lasati comentarii la postarea astea in care sa-mi impartasiti ceva despre voi, un lucru care credeti ca ma va ajuta sa va cunosc mai bine, un lucru care credeti ca va reprezinta.

Acum 3 ani, la cateva zile dupa ce am implinit 28 ani, am suferit un infarct. Si, pot sa spun acum, am avut zile sa traiesc ... din cauza unor incurcaturi, salvarea a ajuns la mine dupa 40 de minute, iar la spital am ajuns la mai bine de o ora si jumatate dupa ce se intamplase (au reusit sa ma stabilizeze foarte greu, iar cand au reusit sa ma duca la salvare, am facut un alt puseu de tensiune si a trebuit sa fiu intubata, in sfarsit ... detalii care acum nu mai au nici o importanta).

La spital, am dat peste o doctorita care urla "domnisoara, mori si nu am cum sa te salvez" (de parca era vina mea ca spitalul nu avea aparatura medicala necesara). Replica mea la reactia ei? Am ras si i-am spus "daca n-am murit pana acum, nu mai mor" (cred ca fiecare isi cunoaste organismul mai bine decat oricine altcineva si stiam ca ce-a fost mai rau trecuse). Nu a fost inconstienta, ci doar realitatea unui om care vazuse moartea. Nu are sens sa va spun ce a insemnat internarea si faptul ca se uitau la mine ca la un fenomen ciudat (cum sa faci infarct la varsta asta?). Oricum, dupa 3 zile, am iesit din spital pe propria raspundere si mi-am promis mie ca am sa traiesc.

Am iesit din spital ciuruita (anticoagulante in stomac, sange luat din 4 in 4 ore - din maini, din picioare) si cu un singur gand in cap: ca pot muri in orice secunda si nu are nimeni ce sa-mi faca. Eu sunt o persoana puternica si nu prea ma darama nimic, insa la cateva zile dupa acest episod, am suferit o depresie destul de urata pentru ca retraiam clipele alea (cand am facut infarctul eram singura in casa si au trecut minute bune pana am reusit sa pun mana pe telefon sa anunt pe cineva, am avut noroc ca mintea mea a functionat bine si mi-am dat seama ca sunt in pericol si m-am intins pe jos fara sa mai fac vreun efort si m-am dus spre telefon doar in momentul in care am simtit ca pot sa respir cat de cat). Persoana cu care eram in acea perioada a considerat ca e prea greu de dus asa ceva si a dat bir cu fugitii, parintii mei au ramas socati de ce s-a intamplat, iar eu a trebuit sa ma lupt singura cu gandurile mele. Reactia oamenilor din jurul meu a fost de-a dreptul ciudata: cum ai putut sa ne faci asta? De parca eu imi provocasem singura infarctul si de parca nu eu trebuia sa traiesc cu urmarile toata viata.

Ce am invatat din asta? Ca iubesc prea mult viata ca sa las o boala sa ma invinga. Viata mea n-a mai fost la fel dupa acel infarct, sunt un om dependent de medicamente toata viata si sunt lucruri pe care nu le mai pot face, dar asta nu ma opreste sa ma bucur de lucrurile care imi fac placere. De aceea s-a nascut si acest blog.

Mi-am schimbat radical modul de a privi viata si lucrurile care se intampla in jurul meu. Si de asemenea am invatat sa privesc altfel oamenii care ma inconjoara. Cred si in ziua de azi ca a fost o incercare si o lectie pe care am primit-o.

Nu astept sa ma compatimeasca cineva sau sa-mi spune cuvinte frumoase. Nu am nevoie de asta.

Asta e realitatea mea si cu ea ma lupt zilnic, dar poate asta va fi o lectie de viata si pentru unele dintre voi: suntem niste frunze in fata destinului si ar trebuie sa invatam sa apreciem ce avem si sa ne bucuram de lucrurile marunte in viata si sa traim fiecare clipa pentru ca nu stim ce ne rezerva ziua de maine.

Astept "povestea" voastra!